Home - obiective turistice Articole Cum am zburat deasupra Liniilor Nazca
 
18.09.2012

Cum am zburat deasupra Liniilor Nazca

Timp de aproape un secol, oamenii de ştiinţă au căutat să desluşească misterul uriaşelor geoglife din apropierea localităţii peruviene Nazca. Ufologii considerau că cea mai veridică ipoteză este cea a pistelor de aterizare pentru nave spaţiale, liniile fiind suficient de mari şi de bine marcate în pustietatea Anzilor. Unii cercetători apreciau că ele au legătură strânsă cu astronomia, alţii argumentau conexiunile certe cu ritualurile religioase. Ultima explicaţie ştiinţifică oferită de savanţi arată că desenele, realizate în majoritate de către civilizaţia Nazca în primele secole ale erei noastre, ar fi strâns legate de cultul apei, într-o regiune extrem de aridă, unde fiecare izvor şi curs de apă aveau o însemnătate deosebită.

Oricum, pe lista obiectivelor turistice neapărat de punctat, însoţite de acel „must-see” în orice prezentare, Perú a adăugat cu hotărâre Liniile Nazca, mizând pe spectaculozitatea acestor geoglife şi pe semnificaţia lor încă umbrită de mister.

De la Ica la Nazca şi înapoi

Patru ore i-a trebuit autocarului să ne transporte de la Lima la Ica, pe o şosea impecabilă, dreaptă, traversând deşertul spre sudul Perú-ului. Până să ajungem la destinaţie, sate rătăcite în uscăciunea peisajului şi plantaţii de bumbac ori ardei ne-au ţinut atenţia trează. În rest, pâmânt pârjolit de soare, tufişuri maronii şi dune au separat şoseaua de oceanul din dreapta şi de munţii din stânga.

Ne-am dezmorţit în aeroportul din Ica, intrând în sala mare şi răcoroasă, pustie la ora prânzului. Într-o parte, chiar la ieşirea spre piste, erau câteva şezlonguri goale, ca şi cum o plajă imaginară şi-ar fi făcut loc între pereţii din cărămidă roşie. Fiindcă destul stătusem jos în autocar, ne-am plimbat zece minute printre puţinele vitrine de expoziţie şi am citit afişele cu informaţii. Apoi, deja nerăbdători, am aşteptat să aterizeze avionul cu turişti, pentru a fi noi următorii pasageri ai cursei obişnuite, dus-întors, Ica-Nazca.

Atunci i-am văzut intrând în aeroport pe uşa dinspre piste: patru chinuiţi de soartă, cu feţele îngălbenite, obosite, transfigurate. Mergeau încet, poticnindu-se. S-au trântit pe rând în şezlonguri, la îndemnul unei însoţitoare de zbor. Inţelesesem ce era cu acele scaune întinse, salvatoare. În jurul lor se strânseseră şi ceilalţi din grupul tocmai întors de la Nazca, iar în voioşia lor gălăgioasă ne-au dat de înţeles că e cumplit să-ţi fie rău în timpul zborului, când minunăţiile de desene aşteaptă să le admiri din înălţimi.

Eh, mai zburasem cu astfel de aparate mici şi nici vorbă să fi avut ceva probleme, aşa că ne-am înarmat cu optimism. În cinci minute, eram deja suiţi în avion şi împărţeam  scaunele cu un grup de şase japonezi, vorbăreţi nevoie mare. Unul dintre piloţi era şi el de aceeaşi origine, nimic de mirare în Perú, unde comunităţile de japonezi şi chinezi sunt extinse şi au rădăcini etnice adânci. Am pornit la drum într-o atmosferă de bună-dispoziţie, după ce piloţii peruani ne-au promis un zbor de neuitat. Se vorbea în engleză şi în japoneză. La decolare, îi priveam pe cei doi cum manevrează avionul din cele două scaune înalte şi ne spuneam ce noroc avem cu astfel de echipaj tonic. Iar noi, turiştii, ocupam bine avionul – patru pe rândul din stânga, patru pe cel din dreapta, pregătiţi pentru o oră de zbor şi de privit prin geamurile dreptunghiulare.

Primele douăzeci de minute în aer au trecut foarte repede: Anzii îşi desfăşurau  sub noi crestele ondulate, nisipurile galbene camuflau pantele şi platourile montane, iar fâşiile verzi şi ciocolatii ne aminteau că plantaţiile felurite şi viile supravieţuiau aici doar prin irigaţiile ambiţioase. Pilotul de origine japoneză se ostenea cu explicaţii sumare, în engleză doar pentru noi doi, în limba maternă pentru restul de turişti surâzători. Zborul lin ne-a adus încet deasupra culmilor încreţite, anunţând apropierea zonei cu geoglife dintre localităţile Nazca şi Palpa. Din când în când, zăream umbra avionului trecând sfioasă peste ramnificaţiile pitoreşti ale reliefului deşertic. Am simţit că deschiderea spectacolului reuşise foarte bine...

Ne-am trezit din visare la strigătul pilotului: „Look to the left!”. M-am uitat atentă în spre stânga jos şi am văzut primele linii, lungi, drepte, intersectate, aglomerate. Printre ele se strecuraseră câteva triunghiuri cu vârfuri ascuţite, înţepând orizonturi neştiute. Şi mai zăream  dreptunghiuri lungi, şi trapeze îndrăzneţe. Formele se distingeau prin nuanţa deschisă, în contrast cu maroniul platoului. Am observat apoi traseul drept al autostrăzii Panamericana Sur, intersectând conglomeratul de linii. Avionul a început să şerpuiască prin aer, aşa încât şi cei de pe rândul din dreapta să poată vedea bine aceleaşi prime desene uriaşe. Exclamaţiile au durat secunde bune.

Deodată, ca un semnal de războinic, glasul pilotului umplu avionul: „Ciri-ciri-ciri!!” şi brusc, aparatul se înclină spre stânga atât de mult, încât îmi părea că stau răsturnată complet pe o parte. Pe geamul de acum aproape sub mine, am reuşit să văd desenul unei păsări cu aripi desfăcute. Uau! A fost ultimul meu sunet de încântare. Japonezii vociferau, în timp ce avionul se întoarse la fel de mult pe partea dreaptă. „Ciri-ciri-ciri!” se auzi din nou, iar avionul se mută pe partea cealaltă, într-o curbă largă. Am observat desenul unei maimuţe, apoi am închis ochii şi am aşteptat ca aparatul să se îndrepte, cumva, pe o direcţie orizontală care să-mi aducă stomacul la locul lui obişnuit. Prin gălăgia din avion, auzisem întrebarea dacă mi-e bine. „Ciri-ciri-ciri!”, din nou. Iar spre dreapta, brusc. „Nu! Deloc! De ce face aşa?” apucasem să spun, pe fundalul chicotelilor şi al unui alt strigăt de ciri-ciri-ciri.

Deschizând ochii, mi-a fugit pe dinainte o imagine ca de extraterestru, cu un cap imens. Ca să nu simt chiar capul meu căzând prin geam, l-am întors spre dreapta. Japonezul mai în vârstă ţinea mâinile încleştate pe marginea de sus a scaunului, se uita drept în faţă şi transpira de mama focului. M-am gândit imediat: „oh, aşa trebuie să arăt şi eu! drăguţ!”. „Ciri-ciri-ciri”, exclamaţii vesele ale japonezilor din spatele meu şi un alt desen - legănarea avionului continuă încă mult timp, cam o veşnicie pentru mine. Stânga-dreapta, stânga-dreapta.

Precum nişte străfulgerări, fragmente de desene mi-au trecut prin faţă: o coadă de şopârlă, un picior de păianjen. Sub pleoape ţineam întuneric, iar în mâini un aparat foto închis. Mă tot chinuiam să înţeleg cuvintele păsăreşti ale pilotului, însă n-am reuşit, erau prea ciri-ciri-ciri. Memoram doar imaginile trasate departe, jos, în deşert. Apoi, cu ochii deschişi, căutam iar formele misterioase, pe care piloţii încercau să ni le arate cât mai bine, cu măiestria lor profesională etalată la extrem.

Într-un târziu, după alte desene survolate şi pendulări aeriene, piloţii au pus avionul pe linie dreaptă şi ne-au adus înapoi pe pistă. Ce bine a fost să mă ştiu pe o suprafaţă dreaptă! De lângă uşa de intrare în sală, o domnişoară în uniformă se uită la noi grijulie: „Pot să vă ajut?”, sună întrebarea ei într-o engleză amabilă. N-am răspuns, fiindcă m-am trântit pe primul şezlong din sală şi am aşteptat, cu nespusă bucurie, să-mi limpezesc capul şi să-mi domolesc stomacul. Probabil a fost cel mai confortabil scaun pe care am stat vreodată...  

Cum bine vă închipuiţi, fotografia de mai sus, cu unul dintre desenele de la Nazca, nu a ieşit din aparatul meu. La fel, nici cele de mai jos. Dar asta mă îndeamnă să vă spun că liniile din deşert, unele pe de-a-ntregul, altele fragmentate, mi-au rămas întipărite în memorie pentru totdeauna ca incredibile manifestări ale spiritului uman. Nici balansul unui avion, nici vreo trecătoare stare de rău nu poate schimba bucuria privirii lor din înaltul cerului, chiar şi pentru scurte momente.

Bineînţeles că ziua la Ica s-a sfârşit cu bine, fără reclamaţii, reproşuri sau păreri de rău. Ameţeala a trecut foarte repede. Entuziasmul ne-a cuprins abia la finalul acestei scurte aventuri: văzusem de aproape unul dintre marile mistere ale lumii. A fost răsplata pentru orice neînsemnată neplăcere, de care azi ne aducem aminte cu zâmbetul pe buze. La fel şi de ciri-ciri-ciri. S-ar putea să fi strigat pilotul altfel, iar noi să fi auzit aşa, nu garantez pentru nimic. Dar mai bine nu mă mai gândesc mult la vorbele acestea, că parcă încep să simt iar legănarea aceea, stânga-dreapta...

Înainte să ne întoarcem la Lima, am avut timp pentru o scurtă plimbare pe dunele de nisip galben de lângă oraşul întemeiat de spanioli în 1563. Am dat vizitarea muzeului local şi a cramelor din Ica pe un tur cu încă puţină adrenalină.  Cu o maşină specială, simpatică, am urcat şi am coborât culmile înalte ale dunelor precum într-un roller-coaster american. Iar când am abosit de atâta întors, răsucit şi împroşcat cu roţile nisip fin şi fierbinte, ghidul a oprit maşina şi ne-a îndemnat la sandbording. Adică, alunecarea cu placa pe dunele vălurite. Aşa am aflat că nu ai cum să pleci din Ica odihnit sau dezamăgit.

Dacă aş uita, pentru câteva clipe, absolut tot ceea ce s-a scris despre liniile de la Nazca şi dacă aş avea îndrăzneala imaginaţiei, aş povesti că desenele au fost făcute pe o parte din asfaltul lumii de către copiii visători şi năzbâtioşi ai trecutului. Că totul a fost un joc creativ, cu păsări, maimuţe, balene şi figuri geometrice, iar la finalul acestuia, părinţii, suiţi pe crestele munţilor din jur, au dat note pentru cele mai grozave linii.

Îi las însă pe cercetători să rezolve puzzle-ul geoglifelor din Perú. Căci nouă, simplilor turişti, ne rămâne rezervată, într-un relaxant anonimat, bucuria unui zbor în văzduh, cu o cădere controlată şi amuzantă peste Liniile Nazca.

Certitudini despre Liniile Nazca

● geoglifele de la Nazca sunt linii şi desene de dimensiuni mari, trasate pe platoul montan dintre două localităţi peruviene, Nazca şi Palpa, printr-o metodă extrem de simplă: îndepărtarea pietrişului brun-roşcat şi scoaterea la lumină a stratului de nisipuri gălbui. Fiindcă zona este una dintre cele mai aride ale lumii, bordurile întunecate şi culoarele galbene au păstrat intacte formele diverse, timp de milenii.

● au fost descoperite în anii ‘20, când zborurile comerciale au început să traverseze zona.

● de fapt, primele desene au fost realizate pe povârnişuri de munte, cu 2500 de ani î.Hr., în aceeaşi zonă deşertică.

● cel mai bine se văd din avion, însă se pot admira şi urcând pantele Anzilor sau stând pe platforma specială de observaţie, plasată strategic între geoglife, imediat în apropierea şoselei.

 
 
Comenteaza
  • 07 octombrie 2015 / 11:29 Ela

    AB-SO-LUT A-DO-RA-BI-LA PREZENTAREA!!! Am zburat alaturi de tine Claudia, am simtit socul si emotia descoperirii acestei minuni a lumii, am simtit raul de avion si zbuciumul zborului si deopotriva mi-au dat lacrimile fiindca am fost partasa la aceasta calatorie fascinanta! Iti multumesc nespus pentru felul cum ne-ai purtat alaturi de tine in zbor pe deasupra liniilor Nazca!!!

  • 04 septembrie 2015 / 19:52 Popescu Dumitru

    Articole cu informatii foarte interesante pe care nu le poti citi in alta parte decit intimplator de la colegi.

  • 27 septembrie 2012 / 11:01 vanina

    M-as bucura daca as avea ocazia sa traiesc aceasta experienta ,cred ca e interesant ..

  • 22 septembrie 2012 / 15:12 JMC

    Semnificaţia acestora este foarte controversată. După unii cercetătorii, aceste linii cu o vechime de peste 1500 de ani (3000 ani în regiunea Palpa), ar fi fost urmele unui uriaş sistem de irigaţie. Cercetătoarea germană Maria Reiche (1903-1998), care şi-a petrecut peste 40 de ani investigând aceste loc, a emis ipoteza că aceste linii constituie un calendar antic uriaş, prin care se afla exact timpul cel mai propice pentru muncilor agrare. S-au emis tot mai mult ipoteze prin care, aceste linii, de o simtetrie uluitoare, ar fi servit drept piste de aterizare pentru nave extraterestre. Enigmele trecutului... dar oare White Horse Hill din Anglia, geoglifa cu aspectul unui cal alb, cine şi în ce scop a făcut-o? Sau cultura megalitică de la începutul epocii bronzului, cu urme existente în toată Europa? Sau Moaii din Insula Paştelui? Şi nu sunt singurele... Cine a putut realiza toate astea? Întrebări ce nu-şi vor găsi niciodată răspuns... Din cartea El condor pasa…

  • 22 septembrie 2012 / 15:09 JMC

    Speram ca să zburăm peste Nazca şi Palpa, dar, nu erau pe ruta spre Arequipa. Aş fi dorit atât de mult să văd uluitoarele linii Nazca, dar, pentru asta trebuia să fac o altă escursie, cu alt traseu. Parcă mi-ar fi citit gândurile, televizoarele avionului ne dau un mini documentar, să ne stârnească curiozitatea, pentru a reveni în Perú, să vedem ceea ce nimeni până acum nu a reuşit să explice: "cel mai mare mister arheologic al lumii - misterioasele linii Nazca", geoglifele din regiunile de coastă Nazca şi Palpa. În deşertul întins pe o suprafaţă de cca. 500 km², există sute de linii lungi până la 20 km., săpate adânc în pământ, care alcătuiesc figuri geometrice (trapezuri, un labirint, triunghiuri), sau diferite figuri: o spirală, un astronaut, mâini, o pasăre colibri, un condor, un pom, o maimuţă gigantică, o şopârlă, un peşte, un păianjen şi multe altele, * lor exact neputând fi observat decât de sus, din avion. Semnificaţia acestora…