Home - obiective turistice Articole Cu rucsacul prin Asia de Sud-Est (episodul VII) – Mountain Province, Filipine
 
22.01.2013

Cu rucsacul prin Asia de Sud-Est (episodul VII) – Mountain Province, Filipine

Dacă data trecută ne aflam încă pe plajele galbene ale insuliţelor filipineze, de data asta revenim pe insula principală, Luzon, unde schimbăm radical temperatura şi urcăm la peste 1500 de metri până în Mountain Province, ca să căutăm legendarele orezării suprapuse. Aparent, aceste terase sunt mai vechi de 1500 de ani, timp în care au funcţionat neîntrerupt, acoperind munţii pe toate părţile pe măsură ce se măreau progresiv.

Acesta este un jeepney, adică unul din miile de jeepuri lăsate în urmă de americani după cel de-al doilea Război Mondial, modificate de filipinezi în microbuze. Jeepneyul este simbolul naţional al Filipinelor, unde există customizări şi decoraţiuni tradiţionale specifice tuturor provinciilor. Doar în Manila sunt peste 2 milioane de jeepneys, dintre care câteva mii sunt originale - adică au caroseria neatinsă şi doar axul şi capota modificate. Aceste jeepneys de munte sunt de 2 ori mai masive decât cele de oraş, mult mai minimalist decorate şi au de multe ori câte 6 roţi, pentru noroaiele veşnice de pe serpentinele care duc spre Banaue şi Sagada.

Prima oprire am făcut-o în Banaue, cel mai dezvoltat dintre orăşelele care se ocupă cu producţia şi comercializarea orezului. În mod surprinzător, deşi ne aşteptam să fie totul organic în acest colţ ascuţit al lumii, gigantul Monsanto este nelipsit chiar şi aici, alături de multe alte corporaţii care produc îngăşământ chimic sau diverse formule de dublare sau triplare a recoltei. Banaue nu e uşor de explorat pe jos, pentru că sunt scări de natură îndoielnică peste tot, în sus şi-n jos, de beton cărămidă, placaje sau noroi. Umiditatea e permanent peste 95% şi este relativ frig pentru o ţară tropicală. Banaue n-are puncte turistice, doar panorame superbe. Din nefericire, se situează undeva într-o depresiune care îl fereşte de soare, spre deosebire de sutele de kilometri de plantaţii de orez care îl înconjoară. Am petrecut doar o noapte aici, probabil noaptea cu cel mai mare factor de disconfort din toată călătoria: frig, ploaie, umiditate permanentă şi mâncarea tradiţională filipineză cu ingredientul supriză, pastă de chili şi anşoa putrezit.

Am urcat încă vreo 50 de km pe coasta muntelui ca să ajungem în Sagada, un fel de Amsterdam montan al filipinezilor, unde se cultivă cannabis şi se vinde haşiş ca un produs al locului, alături de lapte de carabao, orez mov şi ţesături tribale de Sagada. Aici am mâncat cel mai bun iaurt din lume, incontestabil - dacă ajungeţi vreodată la Sagada, nu uitaţi de iaurtăria de pe strada principală, unde o să găsiţi această perfectă manifestare a laptelui.

Noi am luat-o la picior peste câmpurile de orez ca să ajungem la locul sacru de înmormântare al locuitorilor din Sagada, într-o peşteră. Atât în interiorul ei cât şi atârnate de pereţii peşterii, sicrie mici din buturugi golite, vechi de sute de ani, cu găurele prin care intră un capăt de lanternă, decorate cu tot felul de animale sfinte şi patternuri geometrice simple.

Când am ieşit din peşteră apunea soarele cum doar la munte se poate întâmpla, şi ni s-a făcut poftă din nou de iaurt. Am revenit, cu pelerine pe noi, în sat, unde am trecut un pic prin piaţă.

Din piaţă am ajuns în singurul bar, unde se strânseseră toţi turiştii săptămânii. Fix în seara respectivă avea loc şi bicentenarul Sagadei, şi se vedeau artificii care iluminau valea plină de ceaţă. Am fi stat acolo luni întregi, în liniştea copleşitoare, văzând orezul cum creşte pentru profitul acestor săteni ai căror strămoşi erau headunters în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Încă există un obicei ca tinerii să-şi aplice tatuajele bunicilor şi străbunicilor lor, ceea ce adaugă la senzaţia de detaşare de contemporan, uşor de citit atât pe turişti cât şi pe localnicii de toate vârstele.

Tricicletele din piaţă, în schimb, sunt foarte actuale.

 

Am plecat din Sagada cu un autobuz care a întârziat 5 ore, în care s-au îngrămădit toţi localnicii ca să meargă până în la Banaue pentru provizii. În staţia de autobuz, am dat peste două semne interesante:

Momma este nucă betel amestecată cu tutun şi condimente, un mix care se mestecă şi se scuipă ulterior peste tot. Saliva pe care o lasă în urmă un consumator de momma este colorată în roşu intens şi este greu de curăţat; momma este drogul preferat al sud-asiaticilor, efectul fiind unul similar cu mestecatul frunzelor de coca. Am plecat din Sagada cu promisiunea că ne vom întoarce pentru oameni şi iaurt, cele două lucruri care sper să rămână la fel în viitor.

Data viitoare, despre cele 18 oraşe ale Manilei şi o poveste lungă despre istoria jeepneyului.  

 

Irina Bakó are 27 de ani şi este jurnalist, copywriter şi călător prin lume. Puteţi afla mai multe despre Irina pe blogurile ei, http://blisitheque.blogspot.com/ şi http://blisique.tumblr.com/

Imagini: Irina Bakó & Psalmplasma

 
 
Comenteaza