Home - obiective turistice Articole Cu rucsacul prin Asia de Sud-Est (episodul VIII) – Metro Manila, Filipine
 
07.03.2013

Cu rucsacul prin Asia de Sud-Est (episodul VIII) – Metro Manila, Filipine

Am auzit foarte multe lucruri negative despre Manila înainte să ajung acolo, lucruri care mi-au scăzut aşteptările mult sub nivelul minim de entuziasm de care sunt capabilă. Mi s-a povestit că ar fi groapa de gunoi a lumii, un fel de Rio doar cu favele în jurul unui mare mall, unde oamenii se ucid între ei pentru un dolar, unde copiii cerşetorilor sunt sedaţi tot timpul, unde fetele frumoase dar sărace nu au alt destin decât prostituţia, unde biserica e autoritatea supremă şi poluarea ajunge de 3 ori mai sus ca în orice alt oraş din Asia de sud-est.

Nimic neadevărat în tot ceea ce mi s-a spus, însă din toate aceste avertismente lipsea lucrul cel mai important, şi anume că toate acestea li se întâmplă celor mai buni, darnici, binevoitori, optimişti şi oneşti oameni pe care i-am întâlnit până azi. Manila este definiţia megalopolisului, un conglomerat gigant de oameni în căutarea unei vieţi mai bune, care pentru mulţi rămâne un vis  intangibil. Metro Manila are 18 oraşe şi 12 milioane de locuitori, dintre care câteva zeci sunt printre cei mai bogaţi oameni din lume, iar celelalte câteva milioane se încadrează printre cei mai săraci oameni de pe planetă. Două dintre aceste oraşe sunt copii asiatice ale New Yorkului (Makati City şi Taguig), iar celelalte sunt nişte malformaţii eclectice şi fascinante, multe din ele periculoase şi supraîncărcate de istorie, religie şi criminalitate – în retro-metro Manila e imposibil să le separi pe cele 3.

Noi am ales să stăm feriţi de haos, în inima civilizaţiei din Makati City, unde totul e strălucitor şi curat, unde se află cele mai numeroase call-centere din ţară, unde se trăieşte şi se lucrează la fel de intens şi ziua şi noaptea. Influenţa Americii este omniprezentă în Manila, de la sutele de lanţuri de fast-food, majoritatea deschise non-stop până la faptul că limba oficială este engleza cu accent american, pe care o vorbeşte, chiar dacă îndoită cu nişte Tagalog, orice cetăţean.

Odată unul dintre cele mai bogate porturi ale Asiei, centrul Manilei (al vechiului oraş Manila, de pe vremea conquistadorilor spanioli) a rămas astăzi o fâşie de istorie ciuntită, restrânsă în jurul vechii cetăţi regale, Intramuros (între ziduri). Evident, ca orice alt centru istoric, Intramuros este doar o maşinărie colonială de făcut bani pe spatele turiştilor creduli, aflaţi în căutare de ceva bun şi autentic în haosul turbulent din jur, fie că e o clădire frumoasă, mâncare reală sau un pahar de vin filipinez.

E plin de catedrale catolice şi de magazine cu obiecte de cult la tot pasul – nu vă imaginaţi însă showroomuri creştine ca pe Victoriei, ci nişte nişe prăfuite la parterul unor clădiri dărăpănate, unde intră doar turiştii curajoşi. Cel mai impresionant lucru din Intramuros este o casă colonială perfect conservată din 1920, cu mobilier intact, umplută cu artefacte şi plante exotice, care probabil a aparţinut unui latifundiar spaniol gonit cu ocazia interveţiei americane în lupta pentru independenţa insulelor în 1920. Din păcate fotografiatul este interzis, dar sigur nu o puteţi rata dacă daţi două ture prin vechiul oraş.

Religia este într-adevăr omniprezentă şi e oarecum neliniştitor să percepi atât de clar bigotismul acestor astiatici când e vorba de o instituţie atât de europeană ca biserica catolică. Această biserică este responsabilă în mod direct cu criminalitatea, pentru că şi-a asumat o poziţie atît de vehementă împotriva metodelor contraceptive (ca să nu mai vorbim de avort, care este subiect tabu în Filipine.) Populaţia Manilei devine din ce în ce mai numeroasă în rândul religioşilor săraci care supravieţuiesc cu 5 cenţi pe zi, oameni care reciclează oasele de la KFC din gunoaie şi fac fierturi din ele, pe care le vând celor şi mai săraci.

În pofida sărăciei omniprezente, oamenii petrec şi se distrează mai tot timpul. Nu trece lună fără o paradă religioasă, săptămână fără karaoke sau zi fără grătar.

Prin derizoriul din favele se întâmplă să dai peste cele mai magnifice construcţii, dovadă a spiritului inovativ şi optimist al filipinezilor.

Sau peste o maşina de pompieri ferită de soare.

Sau peste un magazin specializat în marionete şi păpuşi tradiţionale.

Sau peste o patiserie ambulantă.

Sau peste un cimitir în care viii şi morţii convieţuiesc la propriu, datorită lipsei de spaţiu şi a zidurilor protectoare – familii întregi gătesc, dorm şi se uită la televizor printre morminte noi.

În timp ce doar la câteva sute de metri mai încolo se extinde Makati, sfidător şi magnific.

Numerele străzilor din Makati sunt ca în NY, la fel şi zgârie-norii proiectaţi de cei mai celebri arhitecţi.

În Makati şi Taguig se trăieşte complet altă viaţă. Mai sunt multe zone în alte câteva oraşe (Quezon City, Pasig, Manila) în care viaţa e dulce, iar în zonele acestea sunt interzise jeepneyurile. Deşi jeepneyul este metoda preferată de transport a localnicilor (e ieftin şi rapid dar complet incomod), ele sunt văzute ca un stigmat social, ca un fel de microbuze rustice depăşite de civilizaţie.

Pe noi ne-au impresionat atât de tare aceste jeepuri americane modificate încât ne-am hotărât să filmăm un mic documentar despre povestea lor, aşa că am ajuns în cel mai vechi atelier de jeepneys din Manila, Sarao Motors. Am petrecut câteva zile doar în compania metalelor colorate cu motoare Isuzu, încercând să tragem cadre cât mai frumoase în Manila. Probabil filmul nu va apărea prea curând, dar e un sentiment bun că am documentat acest fenomen unic chiar în clipa în care jeepneyurile se transformă în complet altceva, din monştri cu motorină în eco-jeeps sau atracţii pentru turişti.

Link la trailer. 

Manila s-a transformat în luna pe care am petrecut-o în oraşele ei într-unul din locurile mele preferate – da, recunosc, este o plăcere să faci o schimbare radicală de scenariu şi condiţii de confort pe parcursul a 100 de metri, de la fenomenalul “malling” din Makati, unde sunt skyways dintr-un mall în altul la inerţia plină de smog şi claxoane de sub platforma metroului din Quezon. Şantiere peste şantiere înlocuiesc încet vechile shanty towns, şi pe măsură de spaţiile se îngustează, săracii migrează înapoi în satele natale, unde se mulţumesc cu cultivat orez şi crescut copii care devin caretakers în State, dacă au noroc.

Îi apreciez foarte tare pe filipinezi. Nu mi s-a întâmplat nimic rău în cele două luni petrecute în Filipine, din contră – în pofida mâncării imposibil de clasificat ca nutritivă sau “cât de cât ok”, a prafului şi smogului, a oamenilor care trăiesc în cuburi de carton sub poduri, a zgomotului permanent, a căldurii îngrozitoare, a lipsei totale de verdeaţă şi parcuri, a orelor petrecute în trafic şi a sărăciei crunte şi a opulenţei unice, Manila este un loc în care vă recomand să mergeţi dacă ceea ce căutaţi e o experienţă non-turistică, una care vă va schimba total percepţia despre lume. Deşi iniţial nu vroiam să merg deloc, m-aş întoarce oricând în Filipine pentru încă nişte experienţă de acest fel, pentru că arhipelagul a rămas neexplorat în proporţie de 80%. Probabil când mă voi întoarce voi găsi o ţară cu totul nouă, atât de repede se vor modifica insulele Filipine în următorii câţiva ani, datorită economiei lor care începe în sfârşit să prospere.

 

Irina Bakó are 27 de ani şi este jurnalist, copywriter şi călător prin lume. Puteţi afla mai multe despre Irina pe blogurile ei, http://blisitheque.blogspot.com/ şi http://blisique.tumblr.com/

Imagini: Irina Bakó & Psalmplasma

 
 
Comenteaza
  • 15 martie 2013 / 15:05 Andrei Calmuc

    Traiesc de 5 ani in Filipine. Daca nu ati reusut sa captati esenta vietii in Manila v-as ruga nu va hazardati in concluzii gresite. Am vazut mai multi ciini vagabonti si homeless in Bucuresti decit am vazut in toata tara aici...

  • 14 martie 2013 / 14:17 ms

    felicitari pentru seria de articole!

  • 1