Home - obiective turistice Articole Nuferi şi stuf la Sulina
 
02.07.2013

Nuferi şi stuf la Sulina

În stufărişul din jurul Sulinei, luciul apei desparte lumea adâncurilor, cu puzderia ei de peşti neobosiţi, de cea a văzduhului, cu înaripatele lui gălăgioase. Când barca îşi trece tăcută lemnul peste unde, iar undiţa stă cuminte pe fundul ei, cele două lumi netulburate îşi lasă vietăţile să se foiască în voie printre şi deasupra trestiilor, a ciulinilor de baltă ori a papurii arse de soare. Pescuitul se uită, călătorul fiind prins de mirajul Deltei, în singurătăţile canalelor de apă cu linii nesfârşite

De cu seară, gândind la o zi de mâine mai puţin petrecută prin oraşul Sulina şi mai mult prin împrejurimi, am întrebat cum ar fi potrivit să vedem şi noi, orăşeni fără pasiuni pescăreşti, adâncurile Deltei. Să privim păsări, fără să le cunoaştem prea bine, să facem fotografii, fără a desluşi toate tainele de pe grinduri şi de prin stufărişuri. Ni s-a spus atunci că vom pleca devreme din oraş, ca să prindem răsăritul deasupra pelicanilor, apoi ca să rătăcim fără grabă pe canalele cu trestii şi cu nuferi. Amatori, nu ştiusem că am căzut la învoială pentru o Deltă scoasă din timp şi din obişnuitul nostru. Povestea e aici, scurtă, cu lipsuri multe de cuvinte şi imagini perfecte, dar pentru cei răbdători, cu un îndemn la încercare nouă, într-o vară deja aproape de noi.

Barca a prins să se mişte când soarele a urcat doar două degete pe cerul înnourat. Oraşul dormea, în timp ce noi ne întrebam de ce atât de devreme am pornit în Deltă. „Să prindem pelicanii înainte ca bărcile şi soarele să îi izgonească din locul lor de cuibărit.” Ghidul nostru ştia bine. Se putea şi pe înserat să-i vedem, dar pricepuserăm că e mai frumoasă liniştea dimineţii, când puţine păsări îşi dezmorţeau aripile pe ape şi doar câteva bărcuţe se întreceau între grinduri. 

Urcând pe Canalul Sulina, larg şi cu valuri, l-am părăsit destul de repede, dincolo de capătul oraşului. Pe dreapta, un pasaj de apă tăia stuful înalt, cu frunzele ascuţite făşâind în vânt. Barca mergea încet, cu motorul abia auzit, parcă torcând precum o pisică mulţumită. „Să nu speriem păsările”. Nici nu l-am mai întrebat nimic pe ghid, vocile noastre ar fi sunat nepotrivit în pacea dimprejur. Am aşteptat să trecem de stufărişuri, de copaci şi de sălbăticie. Uitam şi numele canalelor, numai ca să memorăm liniştea de atunci, din aerul nici cald, nici rece, dar curat, tare.

Răsplata a fost pe măsură. Locul s-a deschis, acum apele cu valuri argintii se loveau de tufe din fire subţiri şi scurte. „Acolo, pe dreapta. Abia s-au trezit.” Fără vorbele ghidului, pierdeam tabloul sticlind în soarele leneş al dimineţii. Pelicanii erau strânşi la un loc, într-o colonie mică, încă odihniţi după somn. Sub ciocurile lungi, pungile galbene fâlfâiau stinghere, colorând peisajul. Minute bune am privit din depărtare aceste păsări mari, impresionante, lipsite de o anume graţie, dar, totuşi, stăpâne peste întinderile Deltei. Lângă noi a mai venit, tiptil, o barcă. Apoi pelicanii şi-au întins aripile tivite cu negru şi s-au pregătit de zbor. Dimineaţa se sfârşise în smârcurile vecine cu Sulina.

Cu aceeaşi încetineală, barca s-a întors printre canale, deasupra cărora seninul cerului se ţinea ascuns îndărătul norilor afânaţi. În lumina aceea strecurată, toate marginile frunzelor şi ale apelor păreau mai clare. „Intrăm pe Canalul cu sălcii.” Şi numele lui nu a spus totul, căci ne-am pomenit între trestii şi frunze lunguieţe, întinse sălbatic peste apa îngustă. Ne feream din joacă, fiindcă trecerea atât de aproape de stufăriş şi de copaci ne amintea de expediţiile din filmele despre tărâmuri fantastice. Dar, din apa oglindind frunze ori nori, ieşea tăcere blândă, nicidecum vreo vietate monstruoasă şi preistorică. Am auzit în minutele de atunci doar şuier slab de vânt, foşnet lung, clipocit de apă, bâzâit de gângănii. Cumva, Delta se ascundea de îndrăzneala bărcii noastre.

Un lătrat de câine şi o gospodărie pitită între copaci ne-au anunţat că, pe grinduri, viaţa omului merge odată cu cea a Deltei. Două lotci priponite în malul nisipos mai spun că lumea de aici nu e multă, fiindcă traiul între ape nu e uşor. Dar unii reuşesc să ţină case bune, vite şi grădini cu porumb. Asta ne povestea ghidul, cât ţinea cârma îndoită, ca să ieşim spre alte canale, cu mai puţine zăvoaie de sălcii şi cu mai multe flori.

Canalul cu nuferi abia îşi deschisese culorile spre soare când am ajuns la capătul lui, ocolind fâşii de pământ cu frasini şi arbuşti ori plaurii rătăciţi în apele Deltei. Trecusem pe lângă stufăriş îmbogăţit cu tulpini de izmă de apă şi cu frunze zimţate de ferigă. Mai erau buchete de flori mici şi albe ori galbene, dar pentru noi, necunoscute la nume şi la înfăţişare. 

Ghidul a oprit de multe ori barca aproape de covoarele plutitoare de nuferi albi şi galbeni, flori delicate protejate prin lege de curiozitatea răuvoitoare a turiştilor. E interzis să îi culegi. Şi aşa, unii, turişti sau localnici nepăsători, rup nufărul din tulpina lui prinsă adânc sub ape; sau ea e tăiată accidental de elicele motoarelor de la bărci. 

Frunzele verzi, mari ca nişte palme de uriaşi, se strâng una lângă alta, lăsând broaştele şi insectele să se odihnească pe ele. Sub undele limpezi se văd tulpinile coborând mult, spre nisipurile de pe fund. Nuferii albi, regali, cu petale ca de porţelan fin, sunt mai mari decât cei galbeni, cu miez asemenea ornamentaţiei unei bijuterii de preţ.

Cu greu pleci dintre nuferii Deltei; doar promisiunea altor imagini la fel de frumoase te poate întoarce dinspre ei. Mai departe, am trecut prin alte canale întortocheate, drumuri de ape nescrise pe vreo hartă de turist. Mergeam spre Golful Musura, cum ţinuse ghidul să ştim, şi nu mai aveam prea mult din plimbarea noastră. 

Până să ieşim însă pe valurile mării, am dat de o întindere întunecată, cu pete albe în depărtare. Stătea a ploaie şi mirosea sărat în ţinutul ciulinilor de apă. Printre frunzele de un verde închis, calea bărcii şerpuia neoprită spre golful de lângă Sulina. Un vânt mai puternic sau ceva străin a ridicat dintre ciulini stoluri agitate de păsări, umplând orizontul. Atunci am privit mai cu atenţie şi am zărit multe altele stând cuminţi pe ape, departe de barcă: stârci, raţe, egrete, pescăruşi. 

Aplecându-se, ghidul a luat un ciulin, l-a scuturat bine şi i-a scos miezul alb cu tăieturi de briceag. Ne-a dat să gustăm fructul, era dulce. În copilărie, povestea că mânca deseori, ca desert, miez de ciulini fiert în lapte. 

În sfârşit, s-a arătat golful, cu valuri mari, ridicând cu îndrăzneală vârful bărcii. Motorul a pornit cu putere şi ne-a lăsat, după câteva salturi, lângă Canalul Sulina. Cherhanaua a fost semn de intrare în oraş, readucându-ne la realitate zgomotele lui de fiecare zi şi şuierele, din timp în timp, ale sirenelor de vapoare. 

La debarcader, ne-am ridicat cu greu din barcă, voind parcă să facem cale întoarsă. Ore bune trecuseră, iar noi nu le simţiserăm. Eram prinşi. Ne vedeam înapoi, ceasuri întregi pândind cu binoclul raţele, broaştele ţestoase şi cormoranii, ori aşteptând nemişcaţi ca şerpii să iasă dintre papuri. Din Canalele Deltei, cu nuferi, stuf şi păsări, ne-am întors, aşadar, alţii decât în dimineaţa în care am plecat să vedem pelicani la răsărit. 

Cuvinte cheie: sulina , apa
 
 
Comenteaza