Home - obiective turistice Articole Korzhenevskaya, un vis implinit
 
12.12.2010

Korzhenevskaya, un vis implinit

Korzhenevskaya, un vis implinit

Povestea noastra incepe in ianuarie 2010 cand m-am alaturat unei echipe de trei baieti (Adrian Fako, Tiberiu Pintilie si Lucian Rosu), care isi propusesera un obiectiv foarte inalt – ascensiunea varfului Korzhenevskaya (7105 m) , din muntii Pamir. Intamplator si eu visam la acelasi varf asa ca am inceput sa planuim impreuna organizarea expeditiei.

O astfel de expeditie porneste, in primul rand, cu o documentare foarte amanuntita a zonei, climatului, posibilitatilor de acces si a muntelui in sine. Pamirul este unul din cele mai mari si mai inalte lanturi muntoase din lume, dar, in acelasi timp, unul din cele mai putin cunoscute. Situat pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, in centrul Asiei, chiar si in zilele noastre informatiile despre acesti munti sunt putine si greu de gasit.

Varful Kommunizma la apus

Korzhenevskaya (7105 m) este unul din cei cinci saptemiari din fostul URSS, iar alpinistii care ajung sa-i urce pe toti sunt decorati cu medalia Leopardul Zapezii, un trofeu foarte ravnit.

Peretele de gheata al varfului Korzhenevskaya

Pana la expeditia noastra stiam de foarte putini romani ajunsi in zona, iar aura de mister a acestui varf a exercitat o atractie irezistibila.

Planificarea expeditiei s-a intins pe urmatoarele 6 luni si a insemnat o munca asidua de cautare de sponsori, parteneri media, echipament tehnic, autorizatii, vize, bilete de avion si multe altele. Trebuie spus ca o asemenea aventura este destul de scumpa si din cauza aceasta multi alpinisti sunt nevoiti sa renunte inca din aceasta faza preliminara. In cazul nostru munca in echipa a dat roade asa ca luna iulie ne-a prins cu ultimele pregatiri.

Pe intreaga perioada ne-am antrenat in mod regulat cu ture la munte, catarare, alergari in parc, cu bicicleta etc. In cazul meu am avut un accident care a fost aproape sa ma scoata din echipa: cu o luna inainte de plecare am cazut cu bicicleta pe munte si mi-am fisurat incheietura mainii drepte, necesitand 2 saptamani de imobilizare cu ghips si o lunga perioada fara efort...

Echipa la plecarea din tara, pe aeroport : Adi, Radu, Luci si Tibi

Dar, iata-ne ajunsi cu bine in ziua de 19 iulie, cand ne-am luat ramas bun de la cei dragi si ne-am luat zborul catre Riga, prima escala in drumul catre Tajikistan. Dupa o zi in care am admirat frumusetile Rigai si un zbor de noapte plin de aventuri, am ajuns obositi dar fericiti in exoticul Dushanbe, capitala Tajikistanului.

Monumentul lui Ismail Somoni din Dushanbe

Experienta vietii in Tajikistan este asemuita cu o intoarcere in timp. Datorita faptului ca peste 90% din teritoriul tarii este acoperit de munti, agricultura este mult subdezvoltata, iar un drum pe soselele calamitate ale Tajikistanului iti poate da aventura vietii! Din pacate, desi relieful tarii prezinta un potential urias pentru turism, dezinteresul, coruptia si lipsa unei politici coerente nu dau nicio sansa dezvoltarii acestei ramuri.

Dupa aproape 7 ore pierdute in aeroport, incercand sa trecem de filtrele vamale, ne-am petrecut restul zilei cumparand mancarea necesara pentru o luna intreaga pe munte: supe, piureuri, paste, conserve, carne, dulciuri, branzeturi si multe altele.

Seara, alaturi de alte echipe de alpinisti din toate colturile lumii, am fost urcati in 3 masini si am pornit pe un drum de 300 km catre Jirgital, un orasel in inima muntilor, de unde urma sa luam a doua zi elicopterul catre Tabara de Baza. Dupa multe aventuri am ajuns acolo, in zorii zilei de 22 iulie, morti de oboseala dupa 2 nopti nedormite.

Copii la joaca in Jirgital

Desi ar fi trebuit sa luam elicopterul in aceeasi zi, tipica (dez)organizare ruseasca si-a spus cuvantul, asa ca urmatoarele patru zile le-am pierdut in acest oras uitat de lume, asteptand cu sufletul la gura zgomotul unui rotor de elice... In tot acest timp, ne-am imprietenit cu ceilalti alpinisti, ne-am antrenat pe versantii muntilor invecinati, am vizitat tot felul de sate interesante si am experimentat mancarea takjika in conditii igienice de care nu vreau sa imi amintesc prea curand. Cu toate acestea ne-am distrat de minune si am ajuns sa apreciem la adevarata valoare nivelul de trai din Romania.

In a patra zi de sedere in Jirgital norocul ne-a suras si am ajuns in tabara de baza mult visata, la capatul unui zbor spectaculos de 40 minute cu cu o relicva MI-8 a administratiei de stat.

Senzatia initiala a fost coplesitoare: pereti de gheata verticali, ghetari uriasi, crevase si varfuri sclipitoare de jur imprejur.

Panorama din Tabara de Baza, la cota 4.200 metri

Ne-am asezat corturile pe o morena care domina toata Tabara de Baza, pe malul unui lac cu reflexe de smarald. Dupa o masa delicioasa, am refacut planul pentru ascensiune. Dat fiind ca am pierdut 4 zile pretioase in Jirgital, am decis sa riscam putin si sa acceleram procesul de aclimatizare.

Luni, 26 iulie, toate lumea se trezeste cu dureri de cap, semn ca cei 4.200 de metri altitudine ne cer mai mult timp pentru adaptare. Cu toate astea, pornim in prima tura de aclimatizare, pe latura stanga a ghetarului Moskvina, pana la cota 4600 metri, de unde avem o priveliste grandioasa asupra obiectivului nostru.

A doua zi, in ciuda raului pe care il resimtim, plecam intr-o noua tura de aclimatizare, de doua zile, pe varful Vorobiova (5.712 metri). Am ales acest varf pentru ca nu prezinta dificultati tehnice majore si este aproape de Tabara de Baza.

Incepem ascensiunea si resimtim din plin altitudinea, dar suntem hotarati sa punem o tabara, undeva sub varf, si sa incercam asaltul a doua zi. Dupa amiaza ne prinde cautand un loc plat pentru a monta corturi, in mijlocul unei versant urias de zapada, in timp ce vremea da semne clare de inrautatire.

Pregatim terasele pentru corturi la 5300 metri

Dupa cateva ore de munca epuizanta, sapand terasa in gheata sticloasa, ne prabusim in corturi - Adi si Luci intr-unul, eu cu Tibi in celalalt. Abia cand m-am intins in cort, am simtit epuizarea care pusese stapanire pe mine. Tibi gateste o supa, dar nu reusim sa bem decat zeama, stomacurile nu accepta mai mult.

Radu (stanga) arata primele semne de rau de altitudine

Dimineata urmatoare ne intampina mohorata si cu ninsoare usoara. Am o durere groaznica de cap si ma simt lipsit de vlaga si ametit. Adi, Tibi si Luci se simt un pic mai bine si se decid sa incerce varful, eu nu sunt in stare, asa ca ii astept in cort. Dupa o ascensiune de patru ore in conditii dificile baietii ating varful, record de inaltime pentru toti: 5.712 metri.

Adi, Luci si Tibi: primul succes al expeditiei - Varful Vorobiova (5.712 metri)

La intoarcerea lor, strangem tabara si pornim catre vale. Starea mea s-a agravat vizibil, imi tin foarte greu echilibrul, picioarele imi sunt ca de guma si ma misc extrem de incet. Adi si Luci o iau inainte catre tabara de baza, ca sa pregateasca mancarea, in timp ce Tibi sta cu mine. Noaptea ne prinde pe nesimtite pe morena ghetarului, unde, in scurt timp, ne ratacim printre crevase. La 10 pasi trebuie sa ma opresc cateva minute sa imi reglez respiratia, apoi o iau din nou la pas, in timp ce Tibi incearca sa ne scoata din acest labirint invizibil. Abia intr-un tarziu, printr-un ultim efort , ajungem sfarsiti in tabara de baza. Este 11.30.

In dimineata zilei de 29 iulie respir déjà foarte greu si simt un galgait ciudat in plamani. Realizez ingrozit ca prezint simptomele clasice ale edemului pulmonar, o boala de altitudine care poate fi letala, daca nu e tratata urgent. Incerc sa ies din cort, dar abia ma tin pe picioare, capul imi vajaie si sunt total dezorientat. Am senzatia ca tot pamantul se misca cu mine si starea de greata e coplesitoare. Tibi ma duce la doctorii rusi care constata pe loc ca am edem pulmonar si inceput de edem cerebral. Incep un tratament intensiv cu injectii si antibiotice care sa imi stabilizeze starea, dar toti stim ca singurul remediu este coborarea de urgenta la o altitudine mai joasa. Baietii au grija de mine cum pot, mai fac cateva drumuri la doctori, aflam ca din cauza vremii proaste elicopterul nu poate veni, nu ramane decat sa asteptam...

Pe 30 iulie, norii se ridica suficient cat sa vina un elicopter incarcat cu alpinisti si provizii. Baietii imi fac in graba rucsacul si ma conduc catre elicopter, in timp ce elicea bate furios aerul. Ne luam ramas bun cu lacrimi in ochi si ma urc in pasarea de fier, privind ultima oara la prietenii si la muntii dragi.

Pentru mine au urmat cateva zile haotice, plimbat prin spitale si aeroporturi, pana cand, in sfarsit, am ajuns inapoi in tara in bratele celor dragi.

Intre timp, dupa un repaos de 2 zile de vreme proasta, Adi, Tibi si Luci au continuat aclimatizarea pe Pik Chytereh, atingand altitudinea de 6.100 de metri.

Avalansa pe peretele Kommunizma, vazuta de pe versantul lui Pik Chytereh

Odata aclimatizati, baietii au trecut la marea incercare. Cu echipa intregita de un alpinist spaniol, Miguel, au urcat pe o vreme dubioasa in tabara 1 (5.300 metri), depasind un ghetar crevasat si foarte intortocheat.

Ascensiune pe ghetar spre Tabara 1 (5.300 metri)

A doua zi au continuat ascensiunea spre tabara 2, sub un tir continuu de caderi de pietre si avalanse, depasind o fata de zapada inclinata, din fericire fara incidente. Tabara 2 era asezata la adapostul unui perete de stanca, de unde au putut admira un superb apus peste marea de nori de la picioarele muntelui.

Apus ireal de la tabara 2 (5.800 metri)

Simtindu-se in continuare in forma, cei patru au continuat catre ultima tabara, aflata la 6.300 metri, pe un umar aerian oferind o priveliste unica asupra intregului Pamir. Vremea arata a fi perfecta pentru asaltul final, iar optimismul e la cote maxime!

In ascensiune catre tabara 4 (6.300 metri)

Urmeaza marea zi, 6 august 2010. Start matinal la 6, pe un ger muscator. Toata lumea e imbracata cu pufoaice, mai putin Lucian care se simte mai primavaratic. Partea finala a traseului e reprezentata de o creasta ascutita care serpuieste pana sus pe varf.

Creasta finala a varfului

In timp ce Adi filmeaza de zor, Luci face poze, iar Tibi se tine de glume. Pas dupa pas, echipa castiga altitudine si la ora 11.30 visul intregii echipe este implinit! Chiuind de bucurie, baietii se imbratiseaza fericiti si savureaza panorama de gheata printre fuioarele de ceata care invaluie varful. Urmeaza pozele de rigoare, unde baietii arboreaza mandri si tricoul meu - echipa intreaga e pe varf!

Victorie - Korzhenevskaya 7.105 metri!

In zilele urmatoare a urmat o coborare plina de peripetii, cu caderi in crevase, pitoane desprinse, cazaturi si multe altele, de care nu e bine sa auda parintii!

Visul a fost implinit. Bucuria a fost enorma. Dar, deja, gandurile tuturor se indreapta catre alte orizonturi, catre alte aventuri. Care va fi urmatoarea tinta?

*

Echipa Pamir doreste sa multumeasca tuturor sponsorilor si partenerilor care ni s-au alaturat si fara de care aceasta expeditie nu ar fi fost posibila:

Povestea completa a expeditiei o puteti urmari pe site-ul expeditiei sau pe blogul autorului.

Text: Radu Simion
Fotografii: Radu Simion, Adrian Fako

 
 
Comenteaza
  • 16 decembrie 2010 / 10:40 Sorin

    Bravo baieti!

  • 15 decembrie 2010 / 14:48 adi

    Ma bucur pentu voi! Succes pe viitor.

  • 15 decembrie 2010 / 00:34 Raluca

    FELICITARI!!

  • 14 decembrie 2010 / 16:11 Mihaela Mihai

    Felicitari! Sa va dea Dumnezeu sanatate si putere sa arborati steagul romanesc si in multe alte locuri.

  • 14 decembrie 2010 / 11:06 Gabriel Rileanu

    Felicitari si la mai mari varfuri, bravo echipei de temerari...