Home - obiective turistice Articole Printre leii de mare ai Insulelor Palomino
 
20.08.2011

Printre leii de mare ai Insulelor Palomino

Printre leii de mare ai Insulelor Palomino

În portul Callao al Limei peruane, malul ospitalier al Oceanului Pacific primeşte zilnic cei câţiva turişti atraşi enigmatic de reclamele pentru un tur la Insulele Palomino, în timpul sezonului estival. Atunci, soarele astâmpărat şi căldura umedă suportabilă dau la iveală un oraş colonial şi modern deopotrivă, un loc al contrastelor, al muzeelor pline de aur precolumbian, al grădinilor ivite din neantul deşertului şi al neobositelor menajere cu pielea ciocolatie, urmându-şi tăcute stăpânele bogate şi împingând apăsat prin magazine coşurile pline de cumpărături.

Turiştii opriţi în port sunt feriţi însă de zgomotul continuu al capitalei Lima, o combinaţie interesantă de huruituri, claxoane şi gălăgie omenească. Fiecare dintre cei cu rucsac mic, ghid de călătorie şi pălărie de soare caută cu privirea barca promisă de agenţia de turism, undeva între orizontul perfect şi cheiul betonat, împodobit cu un parc. Întârzierea însă nu ar face cinste turismului peruan, astfel că se poate ghici ora exactă după apariţia ghidului şi, nu mult după aceea, a bărcii destul de micuţe, pregătite pentru călătoria pe ocean a celor treizeci de curioşi.

Abia după ieşirea din zona portului înţelegi de ce, imediat urcaţi la bord, primim câte o pastilă pentru rău de mare, avertizaţi de efectul ce urma doar la jumătate de oră după înghiţire. Curenţii puternici ai oceanului agită puternic străfundurile şi valurile sunt ameninţătoare, sfidând nemişcarea şi albastrul unui cer limpede. Pentru cei fără de noroc, cum sunt eu, răul de mare devine o supărătoare neputinţă de moment, împiedicându-ne să ne bucurăm pe deplin de priveliştea liniei oraşului şi determinandu-ne să invidiem, bineînţeles, pe cei zâmbitori şi guralivi, nepăsători faţă de tangajul şi ruliul neîncetate ale bărcii uşoare.

Ieşirea în largul oceanului şi străbaterea celor patru kilometri până la Insulele Palomino trec pe negândite, odată ce ghidul povesteşte răbdător, în engleză şi spaniolă, despre ceea ce ochii descoperă treptat, în jurul bărcii.

Cândva, după un mare cutremur (pe la 1746), oceanul a înghiţit o parte din portul Callao, împreună cu oamenii săi, iar acum braţul celui care aminteşte tragedia arată spre apa cu valuri din depărtare, sub care noi trebuie să ne imaginăm fâşia de pământ scufundată. Apoi ţărmul Limei se pierde total în orizont, în timp ce tot mai multe stoluri de păsări de mare felurite se agită, ţipă, caută, se aruncă în apă şi zboară suav, învingând vântul destul de puternic.

Pe partea dreaptă a drumului bărcii pe ocean se va arăta în scurt timp conturul Insulei San Lorenzo, cea mai mare insulă a Perului, acum zona navală. Îndreptându-ne spre sudul insulei, ajungem în apropierea alteia, denumită El Fronton, pe al cărei uscat gălbui şi stâncos se zăresc rămăşiţele albicioase ale unor corpuri de clădiri joase: închisoarea. Ridicată în 1917, ea asigură în mod eficient paza deţinuţilor, prin apele învolburate şi adânci care o înconjoară. Decenii mai târziu, marina militară va scălda în baie de sânge revolta teroriştilor încarceraţi pe insulă, după ce aceştia îndrăzniseră a lua ostatici cei câţiva paznici ai închisorii. Bombardarea clădirilor va reda mica fâşie de pământ aspru salbaticei singurătăţi a oceanului.

Curgând agitat pe valuri, vasul întâlneşte curând Insulele Cabinzas, nişte stânci imense, lovite de spuma albă a apei şi cotropite de păsări gălăgioase: pescăruşi, cormorani, suliţaşi, pelicani. Mii de zburătoare se împrăştie pe insule şi deasupra lor, punctând cerul, iar mirosul înţepător al guano-ului lor alb ajunge până în depărtări. Ni se spune că acest îngrăşământ natural a reprezentat, o vreme, sursă de bogăţie a Perului, înainte de a se începe fabricarea la scară industrială a fertilizatorilor artificiali folosiţi în agricultura lumii.

După aproape o oră şi jumătate, vasul opreşte lângă cea mai mare dintre cele patru insule numite Palomino, o stâncă ieşită semeţ din ocean, cu margini ascuţite şi abrupte. Oricât s-ar încerca, este greu de descris în cuvinte zgomotul continuu care răzbate dinspre ea - ceva între răgetele leilor, lătratul câinilor şi nechezatul cailor, explicând astfel, în parte, denumirea de "palomino"- "cal de culoare aurie". Imaginile din faţa noastră devin impresionante: mii de lei de mare se întind la soare, se odihnesc sau se mişcă stângace pe cenuşiul stâncii, într-o învălmăşeală sălbatică. Asemănarea lor cu focile ne induce în eroare, abia ulterior aflând că fac parte dintr-o altă familie, Otariidae, înrudită. Se disting însă trupurile alungite, întunecate, luciase, cu înotătoare scurte şi energice. Ghidul ne spune că populaţia de pe insule se menţine constantă, la cca.8000 de exemplare, nu doar fiindcă oceanul le este prielnic aici, unde curentul Humboldt care vine din Antarctica aduce apa rece şi hrană din belşug, ci şi fiindcă zona a intrat în categoria celor protejate, turismul ajutând financiar autorităţile pentru măsuri de conservare.

Deşi ancora fusese aruncată, barca se leagănă pe loc în continuare, îngreuind mult fotografiatul şi filmatul leilor de mare. Îi privim cum sar în apă, cum se caţără pe stânci, cum înoată frenetic în grupuri mici şi cum se strâng laolaltă, pentru un joc necunoscut. Se observă clar acum femelele, cu trupuri mai mici, puii galbeni răsfiraţi printre ele şi câte un mascul imens, cu o coamă deschisă în jurul capului puternic.

Apariţia unei bărci pneumatice, cu un motor mic, devine garanţia unui spectacol minunat, căci în mişcarea să lină ea este urmată de un grup de lei de mare, cu capete ivite din valuri şi cu corpurile fremătânde. În fapt, urmăritorii sunt femele, cei câţiva masculi pierduţi pe stânci dovedindu-se mult mai puţin sociabili şi mult mai zgomotoşi. Unele dintre animale din apă ajung barca, o înconjoară, apoi se retrag, se scufundă şi apar în depărtare, cu o repeziciune sportivă. Noi zâmbim entuziasmaţi, gândindu-ne că iminenta coborâre în ape ne va da ocazia unei întâlniri miraculoase cu animalele atât de sociabile şi simpatice.

Ghidul nu ne-a lăsat prea mult timp de odihnă şi mirare în faţa jocului leilor de mare. Majoritatea celor de pe barcă primesc, la cerere, câte un costum de neopren negru şi o vestă de salvare albastră, obligatorie şi necesară. Protestele unora dintre înotătorii experimentaţi sunt inutile, căci măsurile de prevenire se aplică tuturor. Cei câţiva rămăşi, benevol, pe barcă vor observa şi fotografia cum noi, ceilalţi, intrăm neinvitaţi în lumea leilor de mare şi cum suntem bine întâmpinaţi şi trataţi, la fel ca acei copii curioşi intraţi în groapa de nisip a vecinilor lor.

Imediat ce pătrunzi în apă, simţi cum oceanul îţi îngheaţă picioarele şi mâinile şi cum îţi apasă vesta pe corp. Cu greu se poate înainta prin valuri, iar ghidul ne îndeamnă cu voce groasă să-l urmăm spre stânci, printre grupurile de lei de mare. Unii se îndepărtează de ghid, astfel că ne împrăştiem prin apă pe o distanţă mică, dând prilejul animalelor să se apropie ele şi să ne atragă, curioase, în jocul lor. Trebuie să fii de piatră ca să nu te simţi emoţionat, cu lei de mare respirând în jurul tău, zvâcnind apa, agitându-se, apărând în faţa sau în spatele tău, cu botul alungit şi urechile mici, cu ochii maro şi mari, larg deschişi deasupra mustăţilor lungi ale capului rotunjit. Chicotim, zâmbim şi ne bucurăm de prezenţa lor minunată: nici nu mai simţi apa prea rece, oboseala picioarelor sau a mâinilor. În lateralul meu sunt deja şase ori şapte lei de mare, iar eu nu mă pot abţine şi mă întorc, ridic mâna şi o întind repede spre botul celui aflat mai aproape de mine. Îmi lipsesc câţiva milimetri, dar simt atingerea mustăţilor femelei, care mă priveşte curioasă. Ochii ei maro sunt ca două castane perfect rotunde, iar botul întredeschis îmi dă senzaţia că ea zâmbeşte. Sunt în culmea bucuriei, îmi retrag mâna şi ea se întoarce brusc, scufundându-se undeva sub picioarele noastre. Celalalte femele rămân în apropiere, îşi îndoaie corpurile umede, îşi leagănă capetele, apoi pornesc în urmărirea oamenilor care înoată ici-colo, pentru a-i studia, urmări, amuza. Le simţim prezenţa sub apa, apoi imediat se ridică lângă noi şi cursa reîncepe, cu o vervă neistovită. Se împrietenesc cu prezenţa noastră tăvălindu-se pe valuri, sărind cu jumătate de corpuri afară din apă, pândindu-ne mişcările şi mişcându-se după noi. Plescăie, latră, râd.

Au fost momente minunate şi de neuitat, iar cuvântul "amazing" a fost auzit de multe ori în după-amiaza aceea, după ce, istoviţi şi impresionaţi, ne-am reîntors pe barcă. Contactul ludic cu aceste suple şi vivace mamifere, chiar în mediul lor acvatic, a devenit o experienţă marcantă, din care am învăţat cât de puţin înţelegem diversitatea şi bogăţia lumii în care trăim.

Pe drumul de întoarcere în port, ne-am reamintit de noi, de legănatul bărcii şi de căldura galbenă a amiezii. Printre valuri, vom zări meduze uriaşe, albe şi portocalii, ridicându-se spre suprafaţa mai puţin agitată a oceanului. Păsările de mare continuau scufundările iuţi şi zborurile razante, ca şi cum nimic nu ar putea fi mai important la ţărmul Limei.

 
 
Comenteaza
  • 27 august 2011 / 21:54 felicitari!

    foarte frumos. si scris pe masura, te face sa te simti, macar cat citesti, ca esti acolo. multumesc.

  • 23 august 2011 / 12:22 Imperator

    Nu stiam ca si langa Lima se afla insule cu lei de mare. Eu am fost mai la sud, la Paracas, a fost o experienta extraordinara

  • 21 august 2011 / 16:11 EVA KENT

    WWW.ESCORTE69.NET

  • 1