Home - obiective turistice Articole Inca Trail – aventura către Machu Picchu (partea a II-a)
 
17.02.2012

Inca Trail – aventura către Machu Picchu (partea a II-a)

Inca Trail –  aventura către Machu Picchu (partea a II-a)

Din satul Piskacucho se ajunge pe malul drept al râului Urubamba, pe unde calea ferată duce mai departe trenurile de la Cuzco spre Aguas Calientes, la baza muntelui Machu Picchu. Un panou din lemn pe care scrie „Camino Inca - Inca Trail” anunţă punctul de start al călătoriei noastre în dimineaţa senină. Suntem şase turişti, cinci porteri şi ghidul Washington, un grup cât se poate de divers şi totuşi echilibrat: doi români, două canadience, doi danezi, toţi cam de aceeaşi vârstă, alături de un ghid tânăr şi încrezător, care lucrează foarte bine, de ceva timp, cu echipa localnicilor quechua. Un fotograf anonim se oferă să surprindă feţele noastre albe şi nerăbdătoare într-o repetată fotografie de grup, folosind pe rând aparatul fiecăruia, iar abia mai târziu, la finalul celor 4 zile de trekking, vom pricepe de ce.


Scurt jurnal de călătorie

Prima zi - cactuşi, drum lin şi terase inca

După ce punctul de control a dat cale liberă grupului pentru intrarea în Sanctuarul Machu Picchu, un pod suspendat ne traversează peste Urubamba cu apele ei înspumate şi reci. Porterii pleacă înainte, pentru a pregăti camparea, aşa că îi pierdem din vedere în cinci minute, după ce au trecut un mic povârniş plin cu cactuşi. Washington se postează ultimul în şirul nostru, spunând că poteca este una, duce la Machu Picchu pe o singură direcţie şi nu se poate rătăci nimeni. Doar când primul ajunge la câte un sit arheologic, imposibil de ratat, să se oprească. Fiindcă poartă responsabilitatea siguranţei noastre, el va sta în spate, însoţind pe cel care rezistă mai greu la efortul urcuşului. Nu prea a fost nevoie, noi cei şase ne-am potrivit destul de bine la ritmul de mers şi am stat împreună, fără să ne risipim pe traseu. Şi bine am făcut, căci am povestit mult şi i-am dat prilejul lui Washington să ne spună tot felul de lucruri interesante despre ce descopeream în jur.

Prima zi de Inca Trail înseamnă o ascensiune destul de lină, de la 2.750 m la 3.000 m, însă şi cea mai lungă din cele 4 zile, în jur de 14 km. prin ţinuturi cu mulţi cactuşi, înlocuiţi mai apoi de păduri joase şi poieni ierboase. Abia seara târziu, când am ajuns epuizaţi în zona de campare, am priceput că rucsacii au atârnat greu pe spatele nostru cam 9 ore. Dar traseul a fost minunat.
Poteca pavată a incaşilor a apărut la ceva timp de la plecare, undeva după un prim sat întâlnit pe drum. Aici, ne-am răcorit cu fructe dulci de cactus şi apă rece, de la o localnică ce profita în mod civilizat de turismul înfloritor, în mijlocul Anzilor. Umbrarul ei ne-a ferit 10 minute de soarele arzător care, la altitudinea asta, îţi arde vârful urechilor şi pielea feţei, dacă nu eşti atent să le protejezi cu vreo cremă potrivită. Apoi, din nou la drum.

Ne mai opream câteva minute fie să aflăm despre satul ruinat dintr-o vale mică din partea dreaptă a drumului, fie să fotografiem flori de cactuşi şi culmi înverzite. Washington ne-a arătat cum, din micile vietăţi care parazitează corpul plat al cactusului, un "sânge" roşu intens ţâşneşte la strivire: cel mai folosit colorant pentru textilele localnicilor şi pentru industria cosmetică, deopotrivă. Purici de plante şi rujuri, o alăturare interesantă.



După prânzul pregătit într-o poiană înaltă, traversată curajos de o apă cristalină, şi după o odihnă scurtă, urcuşul parcă devenise ceva mai uşor. Păstrăvul prăjit fusese foarte bun şi, cum vom vedea, bucătarul nostru va avea grijă şi în continuare să fim mulţumiţi de mâncarea din zilele de Inca Trail.
Primele terase incaşe zărite din înălţimea potecii au fost cele de la Llactapata, frumos sculptate în munte şi continuate până în vale, formând un vechi centru pentru administrarea agriculturii în zonă. Machu Picchu primea de aici preţiosul porumb.


În apropiere, poteca dă în mijlocul unor ziduri incaşe înalte, părţi dintr-un adăpost şi loc de odihnă din trecut, folosit în principal de curierii care transmiteau mesajele de-a lungul imperiului. Într-o singură zi, ei puteau parcurge distanţe de sute de kilometri prin Anzi, alergând pe drumurile pavate. Aflăm de la Washington că, în fiecare an, se organizează un concurs local în care echipe de porteri se întrec pentru a ajunge cât mai rapid la Machu Picchu. Greu de crezut, dar se pare că pentru ei Inca Trail durează 4 ore. Pentru noi, 4 zile.



În jurul orei 8 p.m., un stol de papagali şi câteva locuinţe modeste ne întâmpină la Huayllabamba, ultimul sat de pe drum şi locul unde se aşează mica noastră tabără de corturi, lângă alte multele, toate cu locaţie precisă, după numărul primit de grup odată cu permisul de acces. Încheiem seara cu veselie în jurul cinei şi cu gândul la ziua următoare, cea mai dificilă, din pricina diferenţei mari de nivel: de la 3.000 m vom urca la 4.200 m.

A doua zi: urcuş, trepte şi iar trepte

Fiecare dimineaţă devreme pe Inca Trail a început la fel: foşnete multe afară, apoi trezirea noastră şi băutul ceaiului de coca, pe care porterii îl lăsau lângă corturi. Efectul energizat al băuturii neîndulcite nu înlătură, din păcate, şi simptomele răului de altitudine.
După dejun, Washington ne prezintă echipa sa şi steagul grupului; din scurtul discurs îmi amintesc doar numele bucătarului, Amerigo, lesne de reţinut, şi faptul că doi dintre porteri aveau 50 de ani. Şi, cum v-am mai spus, fac Inca Trail de 7 ori într-o singură lună.



După trecerea, zilnică de altfel, pe la punctul de control, soarele ne-a lăsat să admirăm munţii în toată splendoarea lor. Până la prînz, când am terminat orele de urcuş greu, depărtările ne-au desfătat cu piscuri de 6.000 de m, înzăpezite şi decorate cu bucle de nori. Poteca s-a transformat într-o scară lungă, cu trepte destul de largi (incaşii le făcuseră potrivite pentru lamele cu care transportau proviziile) şi nu foarte înalte, dar care nouă ni s-au părut atunci chinuitoare. De vină era aerul rarefiat, căci simţeai că nu respiri suficient cât să te mişti în voie. Treceam pe lângă turişti purtând pe rucsac mici butelii de oxigen şi călcând apăsat, încet; dar şi treceau pe lîngă noi montagnarzi cu pas întins, neobosit, grăbit să atingă culmea de 4.200 de m, Abra de Warmiwañusca - sau Pasul Femeii Moarte, cum se traduce din originalul quechua. Fiindcă incaşii credeau că munţii sunt nişte uriaşi care s-au transformat în stânci, au denumit muntele acesta după forma lui de femeie răsturnată, dată de vârfuri şi coborâşuri.

De sus, se observă cel mai bine cum drumul şerpuieşte pe povârnişul muntelui; fiecare aventurier care ajunge pe creastă este primit cu aplauze. Unii sunt de-a dreptul epuizaţi, iar suflul lor zgomotos dă de înţeles că plămânii le creaseră mari probleme. Însă, după 20 de minute de odihnă, fiecare începe să-şi revină din oboseală şi urmarea firească este că impresiile curg în cuvinte, iar aparatele foto se dau din mână în mână.

După o oră şi jumătate de coborâre pe treptele de pe versantul opus, vedem bine în căldare locul de campare şi deasupra lui, pe stânci, mici cascade albe. Câte o pasăre colibri zgâlţâia florile tulpinilor zvelte, pentru ca apoi să zboare într-o clipită departe de aparatul meu.



După-amiaza liberă a pemis odihnă, relaxare, popcorn şi istorisiri despre fiecare dintre noi. Seara a venit mai repede ca niciodată aici, la cei 3.700 de m în tabăra Pacaymayo, iar noaptea a adus un frig neplăcut, ce ne-a obligat să punem pe noi toate hainele groase din rucsaci.

Ziua a treia: traseul cel mai spectaculos sau frumuseţea Anzilor

Washington ne pregătise pentru traseul celei de-a treia zi pe Inca Trail: destul de lung, cu multe suişuri şi coborâşuri, cu situri arheologice şi cu o pădure tropicală întinsă, aşa numita "cloud forest" (o junglă de înălţime, al cărei specific este formarea ceţii, de obicei la nivelul coronamentului).
Răsăritul a golit de nori versanţii din faţa taberei, dăruindu-ne un spectacol minunat al naturii montane. Am uitat cu toţii de frigul îndurat, de uşoara febră musculară şi de respiraţia greoaie.



Un kilometru de drum sinuos ne aruncă din nou la 3.800 de m, chiar deasupra ruinelor de la Runkurakay, descoperite de Hiram Bingham in 1915 şi refăcute în anii 1990.



Poteca urcă apoi la 3.950 m, printr-o zonă cu vegetaţie de înălţime, înconjurând un lac verde, Laguna Cochapata, unde vin să se adape căprioarele atunci când turiştii dispar în valea următoare. Orhidee galbene stau pe aici agăţate de alte tufişuri înflorite sau de mici arbuşti.
Din această zonă şi până la punctul final al călătoriei de o zi, vom coborî în jur de 1.000 de m, pe trepte destul de abrupte şi multe cioplite în granitul munţilor.



Două situri inca apropiate au apărut curând în faţa noastră: Sayacmarka ("Oraşul inaccesibil"), la 3.600 de m, un vechi centrul ceremonial cu aprovizionare permanentă de apă şi cu depozite de alimente, şi o altă construcţie specifică, probabil pentru paza potecii şi popasul curierilor. Dincolo de ele, platforma zonei de campare a ţinut numai bine picioarele noastre obosite şi masa de prânz.

La 6 km de Sayacmarka, ne oprim pentru vizitarea celui mai bine păstrat oraş de pe Inca Trail, Phuyupatamarca, ale cărui ziduri curbe şi terase geometrice perfect încadrate în versant demonstrează măiestria meşterilor şi veneraţia pe care o aveau incaşii pentru munţi. Mica localitate şi-a câştigat numele de "Oraşul de deasupra norilor" fiindcă la lăsarea serii nori albi se lasă peste ea, apoi mai jos, dezbrăcând zidurile. Dincolo de ele, încă de dimineaţă văile Anzilor sclipesc în soare.
Timp de 20 de minute, Washington ne ţine o adevărată lecţie de istorie incaşă, vorbindu-ne despre conducători, imperiu, simboluri şi arhitectură.

Poteca coboară în continuare, iar treptele tot mai înalte dau genunchilor noştri o slăbiciune plăcută. Peisajele sunt atât de frumoase, încât nu ai cum să te superi că Inca Trail te oboseşte şi te provoacă. La 2.700 m, situl Wiñaywayna ("Totodeauna tânăr") aminteşte de un oraş important, format din 4 sectoare: terasele pentru agricultură, zona religioasă, sectorul turnului şi partea urbană. Cum câţiva localnici taie iarba înaltă de pe terase, ai impresia că ai păşit în localitatea de acum câteva sute de ani. Jos, valea lui Urubamba şi stâlpii de curent electric anunţă discret apropierea de Machu Picchu, aflat la doar 6 km distanţă. Peste noapte, corturile ne-au fost aşezate aproape de restaurantul din zona de campare, plin de turiştii care sosesc de pe Inca Trail clasic şi din vale, pe poteca ce face parte din traseul de 2 zile al variantei scurte a drumului.

Jungla deasă de aici şi zumzetul continuu scurs în noapte dinspre adâncul ei ne-au făcut să-l întrebăm pe Washington dacă, cumva, vom fi deranjaţi de vreun şarpe rătăcit sau de vreo insectă neagră. "Dacă ţineţi fermoarul cortului închis, puteţi dormi liniştiţi". L-am ascultat întocmai; dar cred că, de oboseală, nici nu ne-a mai păsat de junglă după cina plăcută. Ne-am luat, oficial, rămas bun de la ghid şi porteri şi le-am dat un bacşiş binemeritat, mulţumindu-le că ne-au ajutat să avem o aventură grozavă.

Ultima zi: răsăritul la Machu Picchu

Cu ochii mijiţi, cu lanternele aprinse şi nerăbdători, ne-am postat la ora 4,30 a.m. la lunga coadă de la punctul de acces din ultima zi de traseu. Poteca a fost, în aceste ore de dinainte de răsăritul senin, cotropită de turişti grăbiţi, mulţi chiar alergând spre destinaţia finală. Treptat, crepusculul ne-a lăsat să vedem Anzii împăduriţi, grandioşi în liniştea cerului.

Intipunku sau "Poarta Soarelui" marchează oficial finalul Potecii Inca la 2750 m. Opriţi pe zidurile incaşe după efortul matinal, am aşteptat cuminţi ca Soarele să-şi răstoarne lumina peste muntele Machu Picchu (2.400 m) şi peste citadela de pe el, în cel mai frumos tablou al celor patru zile şi chiar, de ce nu, al unei vieţi.



După o coborâre de 45 de minute, am intrat în Oraşul Pierdut al incaşilor, entuziasmaţi de minunea suită pe vârful de munte şi de panorama Anzilor tăiaţi de Urubamba. Fotografia de grup este de nelipsit.


Aşa s-a încheiat pentru noi Inca Trail. În orele următoare, după ce am pus în paşaport ştampila Parcului Arheologic Machu Picchu, am vizitat situl şi ne-am tolănit pe iarbă printre templele sale, în aşteptarea condorilor şi în admirarea spectaculosului peisaj. Când am coborât spre după-masă în staţiunea Aguas Calientes, pentru a prinde trenul de Cuzco, am înţeles momentul fotografic de la plecarea în aventură: fiecare dintre noi a primit o carte poştală şi o strângere de mână. "Congratulations! You made it!".


Cuvinte cheie: Peru , inca trail , Anzi
 
 
Comenteaza
  • 20 februarie 2012 / 12:47 ms

    Pozele sunt un pic cam sterse. De vina au fost conditiile meteo sau setarile aparatului (auto mode)?

  • 19 februarie 2012 / 23:39 RADU

    Daca te-a costat doar 1700 euro nu e rau! Eu am dat in toamna 2200 pe un traseu mai complex (Chile, Argentina, Uruguay, Brazilia). Iar pentru la toamna, am gasit cu 1600 (Chile, Bolivia, Peru, Culumbia si Venezuela).

  • 19 februarie 2012 / 12:45 alin

    Este fantastic..!..insa v-as recomanda transalpina....incepand de la Ranca..in care puteti include si Sarmizegetusa...DOMOGLED..RETEZAT.....FAGARAS..cu Balea lac..intorci inapoi pe zona Valcea..Brezoi..Voineasa...Vidra...si din nou Obarsia Lotrului..este MAGNIFIC..pt cine stie sa simta muntele..si natura reala..nesupusa marilor interventii...doar nebunia imbogatirii prin taierea unor paduri superbe....................

  • 18 februarie 2012 / 19:44 Teddy

    daca tot s-a vorbit de drumuri, mai trebuie mentionat ca incasii nu cunosteau roata, asta e marea dilema...

  • 18 februarie 2012 / 09:31 clau

    Daca mergeti doar pentru Inca Trail, costurile ajung undeva intre 1500-1700 Euro (depinde de confortul cautat). Cel mai scump este insa biletul de avion pana la Lima.