Home - obiective turistice Articole Petra – minunea din piatră a deşertului iordanian
 
21.02.2012

Petra – minunea din piatră a deşertului iordanian

 Petra – minunea din piatră a deşertului iordanian

Johann Ludwig Burckhardt, sau Sheikh Ibrahim Ibn Abdallah, a păşit plin de curiozitate în urma ghidului său, pe drumul îngust şi prăfuit care tăia canionul din piatră trandafirie. Aflase din vorbe despre oraşul săpat în stâncă de lângă Wadi Musa şi i-a convins pe localnici să-l lase să ajungă la Muntele Haroun, sub pretextul de a face acolo un sacrificiu. Deodată, la ieşirea din canion, în faţă a apărut un templu impresionant, pe faţada de gresie colorată a muntelui: Al Khazneh. Cum ghidul arab a devenit tot mai suspicios, Burckhardt a renunţat la explorarea amănunţită a oraşului, povestind însă mai târziu, în jurnalul său, cele văzute. Se întâmpla în 1812. Acest elveţian deghizat în arab, cunoscător al Coranului şi călătorind de unul singur în Liban, Iordania, Siria şi, mai apoi, până la Mecca, a adus în atenţia Europei oraşul ascuns de secole în deşertul iordanian.

Înapoi în timp

În regiunea deşertică înaltă dintre Marea Moartă şi Marea Roşie, pe teritoriul Iordaniei de astăzi, nabateenii, un trib nomad de arabi, au reuşit să creeze în ultimele secole î.Hr. şi primul secol e.n. un regat extins până în Siria, a cărui capitală, Petra, a înflorit de pe urma comerţului. Plasarea strategică între pereţii unui canion adânc şi chiar pe ruta caravanelor care aduceau mătăsuri din China, condimente din India şi tămâie din Peninsula Arabiei a transformat Petra într-un oraş bogat. Locuitorii ei întreprinzători şi destoinici au ştiut să exploateze la maximum resursa cea mai importantă: apa. Caravanele se opreau aici pentru a-şi reface puterile după traversarea deşertului şi, indiferent de perioada din an, găseau apa cea preţioasă, colectată şi conservată în cisterne adânci săpate în stâncă.
Traian cucereşte în 106 e.n. Regatul Nabateean şi îl anexează Imperiului Roman, ca parte a provinciei Arabia. În secolul al VI-lea, teritoriul cade sub stăpânirea arabilor, iar şase sute de ani mai târziu cruciaţii construiesc la Petra un fort. Declinul oraşului fusese însă provocat încă din secolul al III-lea de rapida dezvoltare a Palmirei (Siria) ca nou centru pe ruta caravanelor. Un mare cutremur va distruge multe construcţii din Petra în anul 363, în special cele care asigurau aprovizionarea vitală cu apă.

La 6 ani după ce Burckhardt a ajuns la Petra, doi ofiţeri britanici au cercetat oraşul ascuns în canion, iar în 1917 în zonă va avea loc o confruntare între trupele turco-germane şi o mică armată arabă condusă de englezul T.E. Lawrence, cunoscut sub numele de Lawrence al Arabiei. Doar în 1929 debutează studiile arheologice în Petra şi, în decursul timpului, se vor realiza numeroase descoperiri şi se vor lua măsuri de conservare a sitului. În anii 1980 s-a decis mutarea beduinilor, care trăiau în acest vechi oraş de sute de ani, în micul sat Wadi Musa, prefăcut treptat în oraş turistic. Constituirea Parcului Arheologic Petra de către guvernul iordanian a făcut posibilă o exploatare mult mai eficientă a acestei minuni a lumii, prin protejarea arhitecturii originare, prin crearea de facilităţi turistice şi, cel mai important, prin sprijinirea comunităţii locale în propria dezvoltare. În 1985 UNESCO a inclus Petra în patrimoniul cultural al umanităţii.



Petra ( "Al Batrā"- "Piatra")
Oraşul Petra este jumătate săpat în pereţii canionului, jumătate construit din piatră, îmbinând elemente arhitecturale nabateeene, elenistice, romane şi bizantine. Temple, morminte, canale, tuneluri, cisterne, biserici, clădiri publice, baraje şi altare stau neclintite în fortăreaţa muntoasă, precum într-un seif natural uriaş.
Explorarea completă a sitului depăşeşte durata unei zile, căci distanţele destul de mari, poziţionarea la înălţime a unora dintre construcţii şi arşiţa deşertului stăvilesc, în parte, avântul turistic. De la intrarea în Parcul Arheologic până la muzeul acestuia, un drum sinuos de 4 km îşi croieşte drum prin pereţii estici ai canionului, apoi traversează un platou interior larg, de unde, pe diferite direcţii se urcă spre platformele superioare ale canionului, pe cărări cu trepte săpate în stâncă.
Primele sute de metri ale turului, formând partea de drum numită "Bab Al Siq"("Poarta către Defileu"), se parcurg călare pe caii arabi ai beduinilor sau într-o şaretă. Plimbarea prilejuieşte admirarea, de-o parte şi de alta, a mormintelor clasei de mijloc, străpungând stâncile joase şi cu frunţi curbate. Vechiul baraj nabateean se află în dreapta drumului, acolo de unde un tunel lung ducea apa în altă parte de oraş. Cum apele ploilor sezoniere se îndreptau în şuvoaie dinspre Wadi Musa, nabateenii le-au direcţionat cu ajutorul acestui baraj spre canalele şi conductele din ceramică, formând o reţea eficientă prin care se alimentau rezervoarele oraşului.



Intrarea în canion se face prin "As Siq" ("Defileul"), un pasaj îngust (3-12 m) între pereţii înalţi de zeci de metri, întins pe 1,2 km şi oferind o traversare de-a dreptul minunată. Straturile colorate de gresie se ondulează artistic în lumina filtrată de crenelurile şi bolţile canionului, iar jocul de eroziune al apei desenează linii nesfârşite, franjuri, faguri, dantelării. Din pavajul antic s-au mai păstrat doar porţiuni relativ mici. Sunetul potcoavelor de cai şi al roţilor şaretelor lovind piatra curge din timp în timp prin defileu, acoperind şoaptele turiştilor şi explicaţiile energice ale ghizilor.

Pe ambele părţi ale fisurii în canion nabateenii au creat, din ceramică, conductele de transport al apei spre oraş, în cădere controlată - realizări inginereşti de excepţie pentru vremurile respective. Au dăinuit doar canalele, ceramica a fost sfărâmată în timp.

Cea mai celebră imagine a Petrei surprinde faţada "Tezaurului"("Trezoreriei")- Al Khazneh- prin rama stâncoasă a căpătului defileului.

O sculptură de 43 m înălţime şi 30 m lăţime a modificat înfăţişarea peretelui de stâncă: arhitectura grecească, cu elemente nabateene, a fost realizată prin tehnici avansate, în care modelarea pietrei s-a făcut de sus în jos, cu ajutorul unor rampe laterale. Şase coloane corintice formează etajul inferior, în timp ce trei colonade şi două nişe decorate cu siluete de amazoane se ridică pe nivelul superior. Statuile lui Castor şi Polux flanchează intrarea în Tezaur. Se pare că există două variante pentru sorgintea numelui construcţiei: prima, derivând din legenda locală, spune că urna din piatră din partea superioară ar conţine o comoară; a doua, că aici s-ar fi aflat trezoreria unui faraon din timpul lui Moise. Cercetările arheologice au scos la iveală faptul că Al-Khazneh a fost probabil săpat în secolul I î.e.n. ca mausoleu al regelui nabateean Aretas al IV-lea.



Denumirea de "Oraşul trandafiriu" dată Petrei devine pe deplin înţeleasă odată ce observi culoarea dominantă a gresiei canionului. În soarele dimineţii, al amiezii sau al apusului, rozul, roşul, portocaliu, bejul se unesc în nuanţe subtile, diverse, imposibil de descris.

Prin dreapta Tezaurului, drumul continuă spre larga deschidere a oraşului cuprins în canion. "Strada Faţadelor", cum se numeşte această parte de traseu, expune intrările decorate ale mormintelor din stâncă, unele dintre ele impresionante prin formele retuşate de ape, vânt şi nisip.

Teatrul a fost croit în gresie de către nabateeni, după modelul roman, în secolul I, la baza muntelui în care a fost săpat şi Tezaurul. Deşi scena şi partea frontală au fost demult distruse, se mai observă încă rândurile de scaune şi spaţiile de legătură. Iniţial a cuprins 3000 de locuri, însă extinderea lui a permis accesul a peste 7000 de persoane.



Ţinând drumul acum căzut în spaţiul deschis al platoului interior, se trece pe lângă Nymphaeum, o fântână publică, apoi pe Strada Colonadelor, plină cândva de magazine ale nabateeenilor, prin Poarta lui Temenos şi pe lângă Qasr al-Bint, principalul templul al Petrei (anii 50 e.n), încă păstrând ziduri de 23 m înălţime. Înainte de a da în muntele de la 4 km distanţă de intrarea în parcul arheologic şi în restaurantul de la baza lui, rămâne de menţionat Marele Templu, un edificiu cu o compoziţie arhitectonică unică, ce a determinat cercetătorii să se întrebe care a fost, totuşi, destinaţia lui: templu sau sediul guvernamental.

Pe partea dreaptă a drumului, reluat imaginar din faţa Teatrului, construcţiile nabateene urcă etajele muntelui într-o succesiune de morminte regale: al Urnei, al Mătăsii, Corintic, al Palatului, al lui Sextius Florentinus (guvernator roman). Faţadele şi decoraţiile acestor mausoleuri ale demnitarilor nabateeni rivalizează cu cele ale Tezaurului. Natura a tapetat interioarele înalte cu fâşii colorate de gresie.



De la înălţime, privind dinspre capătul traseului turistic spre platoul central şi, dincolo de muntele Tezaurului spre intrarea în parcul arheologic, peisajul oraşului antic capătă o notă romantică.



Din acest punct de panoramă, o potecă urcă muntele pe 800 de trepte până la unul dintre cele mai mari monumente ale Petrei: Ad-Deir, "Mânăstirea". Faţada de 40 m are o uşă înaltă (8 m), singura cale de acces a luminii în interiorul spaţios. Templu şi/sau mormânt, acest edificiu a fost loc de pelerinaj, iar în perioada bizantină a fost folosit ca biserică.



La finalul turului, pe drumul de întoarcere, o ultimă ascensiune şi oprire trebuie să aibă loc pe platforma muntelui ai cărui pereţi formează Tezaurul şi Teatrul. Pe "Locul înalt al Sacrificiului", dovezile au indicat desfăşurarea unor ceremonii religioase importante în onoarea zeilor nabateeni, precum şi a unor ritualuri funerare. Grandoarea întregul canion din jurul Petrei se poate prinde într-o singură lungă privire, potrivită cu ritmul lent al timpului scurs în deşert.



Beduinii

Beduinii tribului Bdoul, avându-şi demult casele în interiorul Petrei, au rămas stăpânii neoficiali ai peşterilor, templelor şi cărărilor, ştiindu-le cel mai bine rostul. Unii au renunţat la creşterea caprelor şi a oilor, pentru a se îngriji de caii şi cămilele cu care plimbă turiştii prin oraşul antic, ori pentru a confecţiona şi a vinde suveniruri la micile tarabe împrăştiate prin parcul arheologic. Alţii au ales să prepare ceaiul aromat şi dulce ori micile prăjituri puse la vânzare pentru vizitatorii obosiţi. Copiii aleargă, muncesc şi se joacă printre coloanele de piatră şi printre pereţii canionului, împestriţând cu glasurile şi cu hainele lor trandafiriul muntelui.



Pare-se astfel că nabateenii încă păzesc marele lor oraş din deşert, situat pe noua rută a caravanelor automatizate, dinspre capitala Amman spre portul Aqaba. Fiecare nou Burckhardt ajuns la porţile Petrei este condus pe acelaşi defileu îngust, spre acelaşi Tezaur şi spre aceleaşi morminte regale. Ghidul însă devine suspicios dacă străinul nu întreabă, nu face suficiente fotografii şi nu împărtăşeşte impresii despre oraşul său. În atenţia lumii întregi, Petra şi-a deschis larg drumurile pentru călătorii străini, cu fireasca ospitalitate şi cu spiritul negustoresc ce i-au dat în trecut bogăţia şi întâietatea în deşertul iordanian.

Cuvinte cheie: Petra , Iordania , Arabia , ruine
 
 
Comenteaza
  • 19 octombrie 2013 / 09:43 marian

    extraordinar de interesant,o lectie de istorie si nu numai

  • 09 octombrie 2013 / 21:11 ioana

    foarte interesant......frumos scris si documentat, frumoase imagini.....

  • 09 octombrie 2013 / 21:11 ioana

    foarte interesant......frumos scris si documentat, frumoase imagini.....

  • 27 iulie 2013 / 23:55 marina popilian

    o calatorie in trecutul indepartat, ne-accesibila pentru oricine, devenita astfel posibila, care iti imbogateste mintea si sufletul. multumesc!

  • 09 martie 2012 / 11:31 ionela

    FOARTE FRUMOS DOCUMENTAT ARTICOLUL SI OGRAFICA SUPERBA. PROF. IONELA BARBIERU