Home - obiective turistice Articole Cu degetul pe butonul roşu nuclear!
 
19.06.2012

Cu degetul pe butonul roşu nuclear!

Cu degetul pe butonul roşu nuclear!

Am aflat despre Museum of Strategic Missile Troops din Pervomaisk, Ucraina, în mod întâmplător, răsfoind un pliant de la aeroportul din Kiev… şi nu mi-a trebuit mult să pun acest obiectiv pe un solid loc 2 la locurile de vizitat din Ucraina după centrala nucleară de la Cernobîl.

Dar cum, recent, vizitele la centrală au fost suspendate - nu vă speriaţi, nu emană cine ştie ce nori radioactivi noi; pur şi simplu, după ce, în aprilie 2011, la summitul care a marcat 25 de ani de la dezastru, marile puteri economice au promis miliarde de euro pentru a ajuta la sigilarea totală a reactorului 4, câteva ministere au decis brusc că Cernobîlul e de competenţa lor… Un astfel de proiect are nevoie de un manager general de proiect, aşa ca mai multor miniştri le-au sticlit ochii, imaginându-şi cum vor arăta vila şi iahtul din Caraibe, aruncându-se ca ulii pe bietul Cernobîl, care până atunci fusese pasat de la unii la alţii ca o grenadă dezamorsată. Aşa că, până să se ia decizia, s-au sistat orice activităţi, la Cernobîl inclusiv.

Asta e, aşa ca am decis să merg la baza de rachete nucleare. Există vreo două posibilităţi să mergi - una ar fi pe cont propriu, dar cum baza e undeva cât mai departe de vreo aşezare umană, e puţin mai dificil să ajungi (se poate totuşi, dar fie pleci de pe la 5 dimineaţa şi revii la Kiev seara târziu, fie te culci pe undeva pe acolo). Eu am decis să merg cu o agenţie găsită pe net, 380 de dolari pentru două persoane, mult, dar asta e…

După vreo trei ore de la Kiev, în cele din urmă, la intrarea pe un drum de ţară am văzut un semn indicând spre muzeu… şi, după alţi câţiva kilometri buni şi hurducăiţi (oricum, eram antrenaţi de la autostrada Kiev-Odesa, care are o porţiune ce mi-a adus aminte de nişte vremuri demult apuse prin România), am ajuns la poarta bazei… Nimic ieşit din comun, pare un loc anonim, uitat de lume… dar aici au fost arme nucleare până acum 11 ani, de-abia în anul 2000 ultimele încărcături au părăsit Pervomaiskul în direcţia Rusia.

Intrăm în curtea fostei unităţi secrete, unde ne aşteaptă, aliniate, numeroase rachete, precum şi câteva componente… Ghida noastră vorbeşte cu nişte tipi care se plictiseau la uşa unei case şi, în fine, apare un tip masiv, îmbrăcat într-o uniformă aproape militară… Toţi cei de acolo sunt foşti angajaţi ai bazei - ingineri, ofiţeri, pe vremuri cadre de elită ale Armatei Roşii, astăzi nişte ghizi plictisiţi aşteptând nişte turişti care vin sau nu vin - în momentul când am ajuns la bază, eram singurii, ulterior au mai apărut câţiva ruşi… În tot timpul comentariului, pe faţa tipului se citeşte totuşi mândria că a făcut parte din această unitate specială - să fim serioşi, nu oricine ajungea într-o unitate care se ocupa de armele nucleare…

Începe prin a ne arata ce e prin bătătură… Prima rachetă construită de nu-ştiu-ce academician, prima rachetă purtătoare de arme nucleare, SS 4, faimoasă prin faptul că este modelul care a fost transportat în secret în Cuba, provocând criza rachetelor din 1962, unul din cele câteva momente ale Războiului Rece în care rachetele de ambele părţi au fost armate şi gata de lansare. Pentru cei care nu ştiu, e vorba de amplasarea în secret de arme nucleare în Cuba, la doi paşi de SUA… Era pentru prima oară când teritoriul Statelor Unite se afla în bătaia unor arme nucleare, deoarece, până în acel moment, sovieticii nu posedau rachete purtătoare transcontinentale, dar teritoriul lor se afla în raza armelor nucleare amplasate in Europa Occidentala (în anii '50-'60, în caz de război nuclear, doar Europa şi părţi din URSS ar fi fost rase, SUA erau prea departe). Descoperirea armelor de către avioane de spionaj americane a adus administraţia Kennedy în stare de şoc, s-a cerut ultimativ retragerea lor, Hruşciov a zis Niet, Kennedy a ameninţat cu prima lovitură, rachetele au fost activate, dar, în ceasul al 12-lea, Hrusciov a renunţat şi a întors rachetele acasă, în ciuda înjurăturilor lui Fidel (care se simţea mult mai sigur cu un mic arsenal nuclear la el pe insulă).

Intrăm în micul muzeu… Ni se prezintă unde se aflau şi celelalte baze nucleare din Ucraina (să nu credeţi că Pervomaisk a fost unica, dimpotrivă; în schimb, este unica ce a fost păstrată ca muzeu în urma unei înţelegeri tripartite Rusia - Ucraina - SUA), uniforme, poze, povestea regimentului de la Pervomaisk care a luptat şi în cel de-al II-lea Război Mondial (însă pe atunci nu se ocupau de rachete)… "Regimentul ăsta v-a eliberat pe voi, românii, de sub germani", îmi spune ghidul… Îmi sare ţandăra, dar vreau sa fiu finuţ, asa ca încep să-i povestesc ce minuni de vitejie am facut noi în Odesa, Crimeea şi la Cotul Donului… "Aţi fost prieteni cu germanii", se enerveaza ghidul… "Normalnai"…. În fine, nu mai zice nimic, continuă să ne arate exponate, inclusiv cum arăta centrul de comandă, cu 12 etaje în pământ… Până acum bănuiam că centrul de comandă era excavat şi instalat într-o groapă… Da şi nu, era mult mai sofisticat… era, de fapt, instalat ca într-un modul asemănător cu cele spaţiale (tehnologia folosita a fost similară cu cea a navelor spaţiale) - practic, centrul de comandă era instalat într-un gigant de 33 de metri de metal, ca un soi de racheta lungă-lungă introdusă in pământ, deasupra zidit frumos, iar containerul era sigilat ca un submarin sau, mai bine zis, ca o navă spaţiala… în plus, se află la o distanţă apreciabilă de sol, fiind ancorat de amortizoare imense care să preia şocul bombardării bazei… practic, chiar dacă baza era lovită de multiple arme nucleare, modulul din interiorul pământului se balansa, dar rezista… iar personalul dinăuntru era capabil să supravieţuiască circa 45 de zile, timp destul să se lămurească ce se întâmpla la suprafaţa pământului…!

Ne continuăm drumul prin bază… Afară sunt expuse diverse rachete şi rachetuţe, dar, de departe, cea mai impresionantă este imensa rachetă SS 18 "Satan", prima rachetă intercontinentală capabilă să poarte încărcatură nucleară… Primele au apărut în anii '70 şi atunci a fost finalul poveştii unei Americi care nu se afla în raza armelor nucleare… Brusc, New Yorkul, Washingtonul sau Chicago puteau avea aceeaşi soartă ca şi Moscova, Leningradul sau Kievul. SS 18 Satan nu au fost niciodata instalate în Pervomaisk, doar SS 19 Stiletto au fost acolo, dar, când rachetele au fost returnate Rusiei în anii '90, au păstrat un exemplar fără încărcătură nucleară, pentru muzeu… Satan este negru ca dracu şi impresionant de mare… era capabil să poarte până deasupra continentului nord-american aproape 10 încărcături care să se îndrepte apoi spre 10 ţinte diferite…

Tot ce am văzut până acum se află în zona rezervată pe vremuri personalului. Vom intra în Zona 0, zona militară, pe vremuri înconjurată cu tot soiul de protecţii - de la mine antipersonal şi antitanc până la garduri electrice capabile să ucidă pe oricine la o distanţa de 5 metri de gard… acum a fost dezactivat, aşa că trecem fără probleme…

Ni se prezinta camioanele speciale cu remorci gigantice folosite să transporte rachete gen Satan sau Stiletto în poziţie (nu şi lansatoarele de rachete mobile, practic camioane cu o arma nucleară de raza medie sau scurtă capabilă să se mişte şi deci să se camufleze) - este evident că americanii ştiau unde sunt bazele sovietice şi viceversa, şi, în fine, aruncăm o privire spre una dintre gropile unde pe vremuri se aflau rachetele… astăzi nu mai e decât chepengul (care se putea deschide în câteva zeci de secunde)… Rachetele puteau să fie lansate de la centrul de comandă, prin radio şi, în ultimă instanţă, chiar şi manual… Astăzi, în respectivele gropi (10 la numar, adăpostind 10 rachete cu raza lunga şi medie de acţiune, deci îndreptate spre SUA, Europa Occidentala şi, probabil, şi Turcia, membra NATO), nu se mai găseşte nimic…

O luăm pe jos spre o altă căsuţă… de fapt, dacă te uiţi de jur împrejur, nu vezi decât nişte clădiri anoste, care par să fie nişte magazine inofensive… dar, sub ele, zeci de ani s-a aflat un arsenal capabil să distrugă întreaga civilizaţie umană…. Intrăm în clădirea unde se producea aerul condiţionat pentru interior. Îl întreb pe ghid dacă mai funcţionează… Nu răspunde… trage de o manetă şi şapca îmi zboară instantaneu de pe cap… Da, funcţionează!

Apoi, o luăm prin nişte catacombe pline cu conducte şi fire. Ne oprim în faţa unui telefon care arată ca telefoanele publice din România anilor '80, care funcţionau cu monede de 15 bani, pentru a "primi" codul care trebuie tastat dacă vrem să intrăm în modulul de comandă… Sunt trei porţi care etanşeizează acest modul - "ca la submarine", îmi spune ghidul… sau ca la Baza Spaţiala MIR…. Şi apoi ajungem în vârful postului de comandă… ce şi-ar fi dorit toţi James Bonzii occidentali să pătrundă aici acum 20 de ani! Cu chiu, cu vai, ne înghesuim toţi patru în liftul de pe vremea lui Brejnev (şi suntem doi tipi zdraveni, o ghidă, slavă Domnului, slăbuţă şi încă un tip) şi plecăm în viteză spre etajul 11… etajul 11 spre centrul pământului!

Accesul se face tot printr-o uşă tip navă spaţială…. Şi am ajuns… suntem în inima întreg complexului, suntem în postul de comandă, de aici se puteau lansa rachetele… Mă uit… seamănă izbitor de mult cu filmele SF din anii '60-'70, aduce cu postul de comanda al navei USS Enterprise din prima serie, cea cu captain Kirk şi cu vulcanianul Spock… Sunt trei scaune… doua culisante pe un soi de şină (probabil, pentru a se mişca în caz de lovitură directă asupra modulului de comandă) şi cea a marelui şef, cu centură ca la piloţii de vânătoare. Lânga el, diverse telefoane cu disc de pe vremuri… pe un astfel de telefon ar fi trebuit să sune Brejnev, Andropov, Cernenko sau Gorbaciov. Slavă Domnului că nu au sunat. Văd şi un buton roşu (cel cu care v-am "speriat" la început). Dau să apăs… "Nu face nimic", râde ghidul… Pentru lansare trebuia să întorci o cheie şi apoi să apeşi un buton… care nu e roşu. E alb… Şi nu puteai să lansezi singur… unul dintre colegii-secunzi trebuia să facă aceeaşi manevră simultan la panoul sau de control… De abia atunci SS-urile plecau din silozuri după câteva zeci de secunde… Locul mi se pare incredibil… oare ce-o fi fost în mintea acelor ofiţeri care aşteptau încordaţi (aveau plantoane de câte şase ore) să sune un telefon şi să declanşeze Apocalipsa…

Sub etajul de comandă se află etajul de odihnă… un chepeng şi o scară cam şubredă duc spre un alt etaj unde ofiţerii care nu erau de serviciu puteau să se relaxeze… ce nervi trebuie să ai să te relaxezi într-un modul spaţial la 12 etaje sub pământ, având deasupra ta 125 de tone de metal, un buton şi o cheie…

Mă uit la ce e în sală… Butoane, butonaşe, ecrane, computere şi telefoane de prin anii '60-'70. Până şi biroul unei companii modeste de astăzi pare mult mai sofisticat… şi totuşi, cu astfel de butonaşe şi computere Gagarin a ajuns în spaţiu, iar Armstrong, pe Lună! Incredibil… în astfel de locuri s-a jucat (şi continuă să se joace) soarta civilizaţiei umane pe Terra!

Mă aşez pe scaunul de comandă pentru poze. Parcă mă aflu la comanda unei navete spaţiale, nu a unui post de lansare de rachete nucleare. Şi totuşi îmi dau seama că este cam aceeaşi tehnologie - de comunicaţii, de propulsie, aceleaşi condiţii claustrofobe pentru cei care au posibilitatea să apese pe butoane…

Ăsta a fost apogeul vizitei… şi ce apogeu! Am revenit să ne înghesuim din nou în lift… "Ştii, există şi un buton de catapultare în caz că rămânem în lift". Cool! Să am totuşi încredere în tehnologia sovietică a anilor '70…! E solidă!

Revenim spre suprafaţa pământului printr-un alt sistem de canale subterane… şi, când ieşim afară, descoperim ca am ieşit prin căsuţa în faţa căreia foşti ofiţeri de elită şi ingineri de aero-spaţiale joaca o tablă şi povestesc despre Dumnezeu ştie ce… Sic transit gloria mundi…

Cezar aka Imperator este un pasionat de călătorii, istorie şi de descoperirea altor civilizaţii. Poveştile sale din cele 88 de ţări vizitate, dar şi sfaturi de călătorie pot fi găsite pe www.imperatortravel.ro

 
 
Comenteaza
  • 19 noiembrie 2012 / 01:52 Camelia

    Sa ne fereasca Dumnezeu de explozii nucleare! Prea multe centrale nucleare prin europa. De ce nu se recurge la metodele alternative, mai putin periculoase, de producere a energiei electrice?

  • 26 iulie 2012 / 20:00 Adrianit

    Cum ai putut sa confunzi moneda de 25 de bani cu cea de 15? Nu exista scuza pt asa ceva. Eu insa iti multumesc pentru informatiile din articol. Sper sa ajung si eu o data si o data pe acolo.n orice caz am iesit mai bogat citnd acest artcol. Am vazut acest cetatean indignat de acea confuzie. Atat a inteles si el. Nu era pentru el acest articol. Dar o fi pentru cei ca mine. Mai scrie!

  • 16 iulie 2012 / 07:05 sase sase

    Stimabilul autor nu stie nici macar ca telefoanele publice din omania nu au functionat niciodata cu monede de 15 bani ci de 25 de bani.Cum sa stie atunci ce s-a intamplat la Cotul Donului,sau la Odesa cand probabil domnia sa nu era nici in proiect de executie.Iar ca minima documentare ,nici macar nu a consultat un manual de istorie si nici nu a cautat pe Google un raspuns cat de cat documentat.

  • 15 iulie 2012 / 12:49 Dorint

    Interesant articolul, numai ca raspunsul dat ghidului ukrainean, a fost foarte slab, daca ai chiulit de la orele de istorie domnule ziarist, nu aveai de unde sa stii.....

  • 12 iulie 2012 / 18:19 Stefan

    @Districtul Odessa are o comunitate bogata de rusi, fiind un punct strategic pentru armata rusa in trecut. S-ar putea sa fi vorbit din pozitia de rus nu de ucrainean.