Home - obiective turistice Articole Cu rucsacul prin Asia de Sud Est (episodul I)
 
07.08.2012

Cu rucsacul prin Asia de Sud Est (episodul I)

Am plecat într-o călătorie prin Asia de Sud Est la începutul lui 2012, cu intenţia de a acoperi, cu un rucsac de 15 kg in spate, un teritoriu pe jumătate cât Europa. Am trecut prin Laos, Cambogia, Vietnam, Malaezia, Singapore, Indonesia şi Filipine până acum; 6 ţări în 6 luni pare un timp destul de scurt, şi este în mod cert, pentru ca în toată această perioadă am ajuns doar în câteva din multele locuri interesante din fiecare ţară. Cu toate acestea, pot să spun că de multe ori e suficientă o lună ca să poţi să-ţi faci o idee despre un popor şi şă afli de ce e unic. Despre aceste particularităţi aş vrea să vă povestesc, înainte ca voi să ajungeţi în oricare din aceste locuri - în principiu pentru că documentarea e cel mai sigur mod de a simplifica lucruri care care consumă timp şi resurse. Mă refer în special la informaţii despre obiceiuri locale, tabuuri, religie, reguli de bună-purtare sau la atitudinea localnicilor faţă de străini.

Evident, n-o să las la o parte aventurile din acest jurnal de călătorie, dar ceea ce mă interesează cu adevărat e să vă conving că e cazul să călătoriţi cât de mult se poate, pentru că e mai ieftin şi mai uşor ca niciodată – şi să vă spun şi cum. Dacă am compara lumea cu o carte pe care am început-o şi ne place, câteva pagini din ea nu o să ne dea senzaţia că am înţeles despre ce e vorba. Şi eu chiar aş vrea să aflu ce s-a întâmplat şi se mai întâmplă în lume, şi presupun că şi voi la fel.

Cealaltă jumătate a Malaeziei – Borneo

Borneo sună ca o destinaţie exotică, plină de junglă deasă, tigri încă în libertate şi triburi care stau în case înalte de bambus. Din păcate, nu e deloc aşa, dar cu toate acestea, e un loc în care membrii triburilor, deşi conduc Toyote 4×4 şi au toţi afaceri cu palmieri şi petrol, încă şi-au păstrat mult din sălbăticie.

Borneo este a treia cea mai mare şi cea mai înaltă insulă din lume (creasta muntelui Kinabalu ajunge la 4.095 de metri) şi e împărţită teritorial între Malaezia, Indonezia şi enclava musulmană Brunei. Teoretic, aici se află cea mai veche pădure tropicală de pe planetă, un pic mai veche chiar decât jungla amazoniană; practic însă, mai există doar circa 7% din ea. Datorită despăduririi masive din ultimii 30 de ani – se spune că Shanghaiul a fost construit cu lemn secular de Borneo – insula a trecut printr-un boom economic de proporţii enorme. În locul pădurii tropicale au apărut plantaţii uriaşe de palmier şi arbore de cauciuc, şi dacă încerci să o traversezi de la vest la est, in afara de o bucăţică verde de parc naţional în jurul lui Mount Kinabalu, vei trece exclusiv printre aceste plantaţii care sunt responsabile pentru degradarea continuă a drumului şi a solului insulei.

Deşi ar trebui să se afle pe lista celor mai protejate păduri din lume, doar o mică parte din Sabah – cea mai mare dintre cele 2 provincii ale Borneo-ului care ţin de Malaezia – se află sub protectorat, fiind transformată de curând în zonă de conservare. Acest loc se numeşte Maliau Basin şi se ajunge foarte greu acolo, atăt de greu încât nu multă lume se aventurează să o facă. Dar o să mă întorc un pic mai târziu la el.

Capitala provinciei Sabah este oraşul Kota Kinabalu, zis şi Jesselton, un fel de văr isteţ de la ţară al Kualei Lumpur. Nu vă aşteptaţi la mare lucru, din contră chiar, în afară de un deal cu observator, o piaţă de peşte şi un jetty care duce spre câteva insule complet dezolante nu se întâmpla mare lucru aici. Dacă ajungeţi pe-acolo, evitaţi cele 3 insule pe care o să încerce toată lumea să vă trimită, sunt pline de coral mort, de gunoi şi de turişti chinezi şi coreeni care îşi fac poze cu orice.

Deşi oraşul Kota Kinabalu trebuie să fi fost o capitală de colonie engleză cu un oarecare farmec în anii ’20, după ce au venit japonezii şi au bombardat absolut tot ce se putea în cel de-al doilea Război Mondial, Jesselton a dispărut şi i-a făcut loc unui nou oraş standard sudasiatic, unul strict funcţional şi neatrăgător pentru turişti; standardul sudasiatic în cazul de faţă înseamnă că a fost improvizat cu orice au avut oamenii la îndemână după bombardamente – sau mai binezis, peticit.

Cele câteva guesthouses din KK sunt toate pe o stradă în centru şi sunt foarte similare – adică basic – şi noi am decis să stăm cât mai puţin în preajma lor. Noi, adică un grup de 4 prieteni care au plecat împreună din Bucureşti, toţi români, toţi cu o pasiune pentru condus (sau respectiv stat pe) scutere, motorete şi motociclete. De la stânga la dreapta în poza principală din acest articol complet fictiv despre noi în cotidianul principal din KK, Mihai, eu, Ana, Cosmin.

Având la îndemnână acest skill de care vă ziceam, cea mai bună cale de a vedea Sabah cum trebuie ni s-a părut, în acel moment, un tur al ei pe două roţi. În toată partea malaeziană a Borneo-ului există momentan un singur loc din care poţi să închiriezi mopede, şi ofertă e îngrozitor de limitată, aşa că am luat nişte scutere destul de incomode si neperformante, mizând pe calitatea impecabilă a autostrăzilor din Borneo. Un raţionament complet greşit în cele din urmă, dar dacă nu le luam, aveam doar de pierdut.

Am plecat din Kota Kinabalu cu intenţia de a ne opri la fiecare dintre homestay-urile înscrise pe acest site. E ieftin şi practic să stai la homestay – circa 7-9 euro pe cameră dublă cu duş şi câteodată cu aer condiţionat; în plus, petreci timp la oameni acasă, îţi fac ei de mâncare dacă e cazul, te ghidează, te familiarizează cu localnicii şi îţi rezolvă problemele pe care sigur o să le ai dacă te deplasezi pe un scuter automat.

Am hotărât să ne începem călătoria dintr-un sat aflat la 16 km de KK, Penampang, unde urma să ne lăsăm majoritatea bagajelor şi să ne documentăm despre unde urma să mergem. Am nimerit la homestay-ul unei doamne profund creştine, Evelyn Masudal, cu care am dezbătut încontinuu pe probleme de moralitate, religie şi orice altceva. A doua limbă principală a Malaeziei e engleza, aşa că ne-a fost uşor să comunicăm. Am plecat după căteva zile din Penampang ca de la casa unei bunici de care nu prea ne place, dar o respectăm pentru ceea ce face – tot proiectul cu homestay-urile este iniţiativa ei. E important să simţi că ai unde să te întorci în caz că ţi se întâmplă ceva. Evelyn ne-a dus la o fermă de crapi pe care poţi să-i mângâi şi să-i hrăneşti în timp ce înoţi cu ei.

Prima noastră destinaţie era muntele Kinabalu, aflat la circa 100 de km de Penampang. Am plecat târziu, într-o după-amiază ploioasă; după vreo 30 de km de autostradă perfectă, am început să urcăm nişte pante serioase în timp ce se lăsa noaptea şi ploua mărut peste noi. Drumul începea să fie plin de gropi de la uzură, pe lângă noi treceau doar camioane încărcate cu ulei de palmier şi petrol nerafinat. Ne-am oprit după câteva ore de urcat pe serpentine în întuneric la primul semn cu un homestay pe care l-am văzut pe drum. Fără să ştim că urmează 3 kilometri de pietriş şi noroi în pantă, ne-am avântat, fetele pe jos, baieţii pe scutere, către acest homestay mult visat, pe care l-am găsit după vreo oră şi jumătate de chin. Am ajuns într-un sat cu 50 de locuitori, Lobong Lobong, unde un băiat de 17 ani şi mama lui ne-au răspuns la uşă şi ne-au făcut de mâncare. Nu ştiau o boabă de engleză şi nu auziseră de facebook sau de email.

A doua zi ne-am continuat drumul înspre Mount Kinabalu, pe care nu l-am urcat pentru că ne-am dat seama că ne lăsasem toate hainele călduroase la Evelyn. Era groaznic de frig, aşa că am mers mai departe după doar o noapte, fără regrete.

Am coborât vreo 50 de km spre singurul loc la care puteam să stăm pe drum, o plantaţie şi fabrică de ceai cu un guesthouse ataşat, unde ne-am cazat într-o casă tradiţională din Sabah. Aceste longhouses sunt încă folosite în multe zone unde se practică agricultura. Principiul pe care se bazează e „sharing is caring”, pentru că toată lumea din sat stă în camere mici în această casă lungă, care poate adăposti până la 60 de oameni. Un longhouse e făcut din beţe şi e ridicat pe stâlpi de bambus la 2-3 metri deasupra solului. De obicei camerele au câte trei paturi/locuri de dormit separate, ca măcar să simuleze senzaţia de intimitate. Aici nu există secrete, nimic nu scapă privirii şi urechilor într-un longhouse.

La această fermă am băut cel mai bun ceai din lume, teh tarik, o combinaţie de ceai negru dulce (cu aromă de masala) cu lapte, răcit prin plimbarea lui rapidă dintr-un recipient în altul până face spumă şi se acidulează într-un mod plăcut. Teh tarik e cea mai bună descoperire culinară din Sabah, în rest am avut parte de un haos gastronomic complet.

După ferma de ceai ne-am îndreptat spre Sandakan, portul principal din Sabah, un orăşel din care s-au păstrat nişte rămăşite ale colonialismului şi totodată locul din care provin cei mai mulţi milionari din Malaezia. Exportul de lemn, de ulei de palmier, de tapioca, de bird’s nest, de ton şi de multe alte produse pe care şi le doresc chinezii i-au îmbogăţit pe unii localnici peste noapte. Niciunul din ei nu locuieşte în Sandakan, pentru că oraşul în sine e de o tristeţe deplorabilă – un port cu case standard pentru muncitori, care se ocupă cu activităţi legate de cărat bunuri încolo şi încoace, trăindu-şi vieţile între malul murdar şi vasele enorme.

După Sandakan totul a început să se schimbe brusc, atât ca peisaj cât şi ca senzaţie. Am coborât înspre satul Sepiloc, unde am petrecut o noapte într-o rezervaţie de 20 de orangutani aflaţi în stare de semi-libertate. Am văzut primul nostru hornbill sălbatic şi ne-am dat seama că suntem mai aproape de junglă ca niciodată.

Ne-am continuat drumul, cu tot felul de mici probleme tehnice care ne stăvileau temporar, înspre fluviul Kinabatangan, în satul Sukau, în căutarea elefanţilor pigmei şi a maimuţei proboscis. Am petrecut câteva zile în acest sat tăcut, timp în care am găsit pe cele două maluri ale râului tot ce căutam: trei feluri de maimuţe, (orangutani sălbatici, proboscis şi macaci gri), elefanţi pigmei şi zeci de feluri de păsări exotice, de la papagali enormi la guguştiuci verzi. Pe măsură ce ne adânceam în rămăşiţele junglei, atmosfera şi oamenii se schimbau complet.

În mod normal oamenii din Sabah nu sunt deloc prietenoşi (ci doar preferă să te ignore cu o oarecare politeţe) dar în zona aceasta de est/sud-est, o zonă mult mai musulmană, atitudinea oamenilor faţă de străini devine una curioasă şi binevoitoare, deşi oarecum rezervată. Nu mai vrea nimeni să profite de tine doar pentru că ai pielea albă şi ochii rotunzi; din contră, vor să te înveţe despre natura din jur şi despre ce fac ei s-o păstreze intactă cât se mai poate.

Din Sukau am plecat cu optimism înspre sud, în portul Semporna (cuvântul înseamnă perfecţiune în Bahasa Malaysia şi Indonesia, două limbi aproape identice), cu intenţia de a ajunge la cel mai frumos atol din marea Celebes, insula Sipadan.

Aici am descoperit 3 lucruri uluitoare: murtabakul cu curry, ţiganii de mare şi scufundările. Murtabakul e un fel de roti pătrăţos, o merdenea complexă şi delicioasă care provine din nordul Indiei dar s-a împământenit în cultura locală, la fel ca teh tarik. Se serveşte cu sosul de la un curry roşu, eventual Massaman, şi e delicios. Poate fi umplut cu tot felul de lucruri, de obicei cu carne de oaie şi ceapă tocată mărunt.

Cât despre ţiganii de mare, incredibila comunitate a celor care îşi trăiesc toată viaţă pe apă şi despre lumea subacvatică dintre insulele Mabul şi Sipadan o să vă povestesc în episodul următor.

Irina Bakó are 27 de ani şi este jurnalist, copywriter şi călător prin lume. Puteţi afla mai multe despre Irina pe blogurile ei, http://blisitheque.blogspot.com/ şi http://blisique.tumblr.com/

Imagini: Irina Bakó & Psalmplasma

 
 
Comenteaza
  • 30 august 2012 / 14:42 dan

    un mare da mare bravo..

  • 15 august 2012 / 09:57 haios

    cevahaios.com cevahaiosDOTcom

  • 13 august 2012 / 11:29 ms

    bravo! sunteti curajosi

  • 07 august 2012 / 09:51 Razvan

    Foarte interesant, ma bucur ca exista romani care ies din cutia vietii gri obisnuite si se aventureaza in necunoscut in tari exotice. Eu ma gandeam sa fac o calatorie asemenea dar pe bicicleta, si gandul il am demult, sunt un iubitor de natura, culturi si arta. Astept Partea a 2-a :)

  • 1