O construcţie din oţel şi sticlă prinde, ca într-un cuibar imaginat de un scriitor de science-fiction, un dublu helix, aidoma celui din nucleul celulei umane. Acest îndrăzneţ proiect arhitectural a făcut să fie înţeles progresul tehnologic ca esenţial, iar automobilul să fie acceptat ca simbol al libertăţii de mişcare. Călătorind prin întreaga lume atunci când doreşte şi cât doreşte, la „cârma” unei maşinării uimitoare, omul a cucerit spaţiul terestru şi îmblânzit timpul, câştigându-l de partea sa. Oricare destinaţie a devenit mai apropiată, oricare transport mai rapid, orice idee şi avânt mai posibile ca oricând. Vizita în Stuttgart merită să-şi aibă primul pas în acest Muzeu Mercedes-Benz, în care lecţia completă de istorie a automobilului se derulează ca film al evoluţiei umane, fireşti, necesare, fascinante.

În apropierea malurilor Golfului Napoli, vulcanul Vezuviu moţăie tăcut, cu craterul deschis larg spre cer, asemenea unei guri ce caută să respire cât mai mult din briza însorită a mării. Mulţi vizitatori urcă cei 1277 m, până pe marginea neregulată a craterului, pentru a privi în jos, spre necunoscutul adâncit în tumultul pământului. Nu se ştie când va erupe vulcanul; până atunci, milioanele de oameni care populează Napoli şi aglomeratele lui vecinătăţi îşi văd nepăsători de viaţa lor, ca şi cum ar fi imposibil ca ceva să strice frumuseţea naturală a acestei zone. Însă între Napoli şi Coasta Amalfi, cea mai pitorească şi mai celebră zonă de coastă a Italiei, oraşele Ercolano (Herculaneum) şi, mai cu seamă, Pompei (Pompeii), dezvăluie prin vestigiile lor consecinţele tragice pe care le-a avut în trecut îndrăzneala oamenilor de a nesocoti forţa distrugătoare a nestinsului Vezuviu.

Titicaca – lacul cu navigaţie comercială aflat la cea mai mare altitudine din lume, 3810 m. Apele lui reci leagă pitoresc malurile peruane de cele boliviene, însă turiştii care poposesc în zonă caută, de cele mai multe ori, o mică şi originală comunitate, Uros, ce locuieşte pe insulele plutitoare construite din totora. În climatul aspru al Altiplano-ului peruan, în care nopţile friguroase sunt urmate de zile cu soare neiertător şi radiaţii UV foarte puternice, oamenii de pe insule îşi continuă traiul lor tradiţional, la adăpostul gospodăriilor meşteşugit ridicate pe valuri.

Urcată pe o stâncă de pe malul Dunării austriece, Abaţia Melk liniază văzduhul cu galbenul, albul şi portocaliul zidirii sale impunătoare. De o priveşti de la o uşoară depărtare, mai ales de pe malul celălalt al fluviului, clădirea acestei vechi mânăstiri benedictine pare o fortăreaţă greu de cucerit. Abia după ce îi străbaţi curţile, sălile cu bogăţii, biblioteca şi biserica, poţi recunoaşte aici stăpânitorul absolut, intrat în drepturi depline după o victorie de acum aproape 1000 de ani: spiritul religios.

În centrul Mexicului, pădurile de pin ale munţilor găzduiesc în fiecare iarnă milioanele de fluturi-monarh, porniţi din nordul Statelor Unite într-o migraţie fascinantă, neînţeleasă pe deplin de către cercetători. Strânşi în ciorchini uriaşi pe crengile vânjoase ale pădurii înalte, fluturii se trezesc în căldura soarelui şi pigmentează cu portocaliu cerul senin, apoi acoperă ca o pătură vie tufişurile şi ierburile. La sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie, ţinuturile de la vest de capitala Mexico City îşi iau rămas-bun de la oaspeţii coloraţi, primind, în acelaşi timp, zeci de mii de turişti, dornici să vadă cum roiurile îşi bat graţios aripile deasupra lor.

Acum vreo 15.000 de ani, Rinul şi-a croit o nouă albie în buclă largă, frământând calcarul şi nisipurile. O treaptă naturală prăvăleşte, de atunci, cursul apelor năvalnice, iar perdeaua de stropi strălucitori şi spuma albă dansează în vuiet nesfârşit. Cascadele, oprelişte neînduplecată în calea navigatorilor fluviali, răsfaţă micile bărci de agrement cu duşuri răcoroase şi energice. În peisajul elveţian dominat de serenitatea munţilor înzăpeziţi, gălăgioasele ape ale Rinului desfac liniştea în fâşii, redând-o pădurilor din apropiere.

Johann Ludwig Burckhardt, sau Sheikh Ibrahim Ibn Abdallah, a păşit plin de curiozitate în urma ghidului său, pe drumul îngust şi prăfuit care tăia canionul din piatră trandafirie. Aflase din vorbe despre oraşul săpat în stâncă de lângă Wadi Musa şi i-a convins pe localnici să-l lase să ajungă la Muntele Haroun, sub pretextul de a face acolo un sacrificiu. Deodată, la ieşirea din canion, în faţă a apărut un templu impresionant, pe faţada de gresie colorată a muntelui: Al Khazneh. Cum ghidul arab a devenit tot mai suspicios, Burckhardt a renunţat la explorarea amănunţită a oraşului, povestind însă mai târziu, în jurnalul său, cele văzute. Se întâmpla în 1812. Acest elveţian deghizat în arab, cunoscător al Coranului şi călătorind de unul singur în Liban, Iordania, Siria şi, mai apoi, până la Mecca, a adus în atenţia Europei oraşul ascuns de secole în deşertul iordanian.

Din satul Piskacucho se ajunge pe malul drept al râului Urubamba, pe unde calea ferată duce mai departe trenurile de la Cuzco spre Aguas Calientes, la baza muntelui Machu Picchu. Un panou din lemn pe care scrie „Camino Inca - Inca Trail” anunţă punctul de start al călătoriei noastre în dimineaţa senină. Suntem şase turişti, cinci porteri şi ghidul Washington, un grup cât se poate de divers şi totuşi echilibrat: doi români, două canadience, doi danezi, toţi cam de aceeaşi vârstă, alături de un ghid tânăr şi încrezător, care lucrează foarte bine, de ceva timp, cu echipa localnicilor quechua. Un fotograf anonim se oferă să surprindă feţele noastre albe şi nerăbdătoare într-o repetată fotografie de grup, folosind pe rând aparatul fiecăruia, iar abia mai târziu, la finalul celor 4 zile de trekking, vom pricepe de ce.

În marele lor imperiu, incaşii au construit o reţea de drumuri pavate care a legat capitala Cuzco de toate celelalte oraşe importante şi zone izolate din Anzi şi de dincolo de ei. Unul dintre aceste drumuri din pietre cioplite a urcat de pe valea râului Urubamba, a traversat munţii până la 4.200 de metri altitudine şi apoi a coborât, abrupt şi curajos, spre citadela Machu Picchu. După cucerirea de către spanioli, incaşii au încetat să folosească acest drum şi el nu a fost descoperit de conchistadori, la fel cum s-a întâmplat şi cu oraşul pierdut în inima Anzilor. Abia după ce Hiram Bingham a ajuns în 1911 la Machu Picchu şi a pornit explorarea noului sit arheologic, drumul ce-i aducea în oraş pe incaşi a fost scos treptat din uitare şi curăţat de vegetaţia care, timp de sute de ani, a năpădit vechile poteci. Cei 43 de km de cărare sunt astăzi din nou parcurşi, în sensul lor obişnuit spre Machu Picchu, de către mii şi mii de turişti, într-o aventură de neuitat, timp de 4 zile, prin mijlocul unor peisaje extraordinare.

La mică depărtare de România, un domeniu aristocratic a dobândit, pe merit, numele de „Grădina Europei”, atunci când şi-a transformat teritoriul într-o bijuterie naturală. Unul dintre cele mai mari parcuri artificiale europene primeşte anual o jumătate de milion de turişti, cei mai mulţi dintre ei pasionaţi de plimbări lungi în aer liber şi de ciclism. Potecile şi rutele îi călăuzesc printre braţele încolăcite ale lacurilor şi printre pâlcurile de pini, în circuite sfârşite doar la apusurile târzii, în preajma castelelor, a templelor şi a colonadelor din zona Lednice-Valtice.