Johann Ludwig Burckhardt, sau Sheikh Ibrahim Ibn Abdallah, a păşit plin de curiozitate în urma ghidului său, pe drumul îngust şi prăfuit care tăia canionul din piatră trandafirie. Aflase din vorbe despre oraşul săpat în stâncă de lângă Wadi Musa şi i-a convins pe localnici să-l lase să ajungă la Muntele Haroun, sub pretextul de a face acolo un sacrificiu. Deodată, la ieşirea din canion, în faţă a apărut un templu impresionant, pe faţada de gresie colorată a muntelui: Al Khazneh. Cum ghidul arab a devenit tot mai suspicios, Burckhardt a renunţat la explorarea amănunţită a oraşului, povestind însă mai târziu, în jurnalul său, cele văzute. Se întâmpla în 1812. Acest elveţian deghizat în arab, cunoscător al Coranului şi călătorind de unul singur în Liban, Iordania, Siria şi, mai apoi, până la Mecca, a adus în atenţia Europei oraşul ascuns de secole în deşertul iordanian.

Din satul Piskacucho se ajunge pe malul drept al râului Urubamba, pe unde calea ferată duce mai departe trenurile de la Cuzco spre Aguas Calientes, la baza muntelui Machu Picchu. Un panou din lemn pe care scrie „Camino Inca - Inca Trail” anunţă punctul de start al călătoriei noastre în dimineaţa senină. Suntem şase turişti, cinci porteri şi ghidul Washington, un grup cât se poate de divers şi totuşi echilibrat: doi români, două canadience, doi danezi, toţi cam de aceeaşi vârstă, alături de un ghid tânăr şi încrezător, care lucrează foarte bine, de ceva timp, cu echipa localnicilor quechua. Un fotograf anonim se oferă să surprindă feţele noastre albe şi nerăbdătoare într-o repetată fotografie de grup, folosind pe rând aparatul fiecăruia, iar abia mai târziu, la finalul celor 4 zile de trekking, vom pricepe de ce.

În marele lor imperiu, incaşii au construit o reţea de drumuri pavate care a legat capitala Cuzco de toate celelalte oraşe importante şi zone izolate din Anzi şi de dincolo de ei. Unul dintre aceste drumuri din pietre cioplite a urcat de pe valea râului Urubamba, a traversat munţii până la 4.200 de metri altitudine şi apoi a coborât, abrupt şi curajos, spre citadela Machu Picchu. După cucerirea de către spanioli, incaşii au încetat să folosească acest drum şi el nu a fost descoperit de conchistadori, la fel cum s-a întâmplat şi cu oraşul pierdut în inima Anzilor. Abia după ce Hiram Bingham a ajuns în 1911 la Machu Picchu şi a pornit explorarea noului sit arheologic, drumul ce-i aducea în oraş pe incaşi a fost scos treptat din uitare şi curăţat de vegetaţia care, timp de sute de ani, a năpădit vechile poteci. Cei 43 de km de cărare sunt astăzi din nou parcurşi, în sensul lor obişnuit spre Machu Picchu, de către mii şi mii de turişti, într-o aventură de neuitat, timp de 4 zile, prin mijlocul unor peisaje extraordinare.

La mică depărtare de România, un domeniu aristocratic a dobândit, pe merit, numele de „Grădina Europei”, atunci când şi-a transformat teritoriul într-o bijuterie naturală. Unul dintre cele mai mari parcuri artificiale europene primeşte anual o jumătate de milion de turişti, cei mai mulţi dintre ei pasionaţi de plimbări lungi în aer liber şi de ciclism. Potecile şi rutele îi călăuzesc printre braţele încolăcite ale lacurilor şi printre pâlcurile de pini, în circuite sfârşite doar la apusurile târzii, în preajma castelelor, a templelor şi a colonadelor din zona Lednice-Valtice.

Incredibila Indie. În haosul Delhi-ului, cumva ordonat de ritmuri străine ţie, undeva între magherniţele prăfuite şi templele opulente, există câteva zone ce încă nu au fost prădate de frumuseţea originară şi de liniştea misterioasă. Într-un astfel de loc a supravieţuit timpului cel mai înalt minaret din cărămidă al lumii, Qutb Minar, al primei moschei construite în India.

Caleidoscopul dedicat Romei continuă cu fragmente din povestea artei sale nemuritoare, imposibil de împărţit pe zile sau hărţi. Spre oriunde te întorci şi oriunde cauţi, ai impresia că pieţele, palatele, podurile, sculpturile, fântânile, bisericile, grădinile şi monumentele fac parte dintr-o pictură de neasemuită frumuseţe, zugrăvită pe pânza ondulată a oraşului.

De pe malul Tibrului, porţile Castelului Sant’Angelo dau spre pitorescul şi vechiul pod roman ce duce spre Via dei Coronari şi puţin mai departe, în inima Romei. Cum din dreapta castelului începe Via della Conciliazione, drumul larg până în Piaţa San Pietro pare astfel a fi păzit de această ultimă fortăreaţă, înainte de intrarea în micul stat suveran Vatican. În trecut, mulţimile de pelerini treceau pe aici pentru a ajunge la Bazilica Sfântul Petru, minunata biserică a Papalităţii. Astăzi, credincioşii şi turiştii iau cu asalt civilizat şi cealaltă parte din tezaurul Vaticanului: Muzeele şi Grădinile lui.

Fără odihnă trebuie să fie pelerinul pornit pe urmele creştinismului în Roma şi cu multă atenţie trebuie să-şi drămuiască timpul pentru cutezătoarea încercare. Peste 365 de biserici îşi arată turlele dintre palate şi parcuri ori îşi pitesc bogăţiile între pereţi sobri şi colţuri de străzi. Cu greu poţi decide ce să cuprinzi în turul Romei religioase, într-o singură zi de căutare: să fie oare cele mai mari biserici? ori cele mai vechi? sau cele mai frumoase? Dar care ar fi acelea? Ceea ce vă voi povesti în continuare v-ar putea ajuta, oarecum, să vă decideţi, însă bisericile pe care eu le-am ales nu intră nici în vreun top, nici în vreo strategie turistică. Pur şi simplu le-am căutat pentru că fiecare în parte are sau reprezintă ceva deosebit, cu însemnătate nu doar pentru credincioşii care vin să se închine, ci şi pentru oraşul remarcabil în al cărui pământ le-au fost zidite fundaţiile.

Pentru „frumuseţea proporţiilor, rafinamentul construcţiei şi splendoarea sculpturilor decorative”, UNESCO a inclus Chichén Itzá, o capodoperă a arhitecturii mesoamericane, în lista patrimoniului universal. Undeva în jungla Peninsulei Yucatán, fuziunea civilizaţiilor mayaşă şi toltecă a dat naştere unui centru politic, militar şi religios cu o puternică influenţă asupra regiunilor învecinate, timp de aproape patru secole. Prin semnificaţia istorică, simbolistica complexă şi conservarea excelentă a minunatelor edificii, Chichén Itzá reprezintă o minune a culturii şi civilizaţiei moderne.

Elveţia a fost şi va rămâne o ţară europeană impresionantă. Fie că discutăm despre ceasuri, ciocolată, sistem bancar sau peisajele naturale, Elveţia trezeşte în oricine un fior. Ţara Cantoanelor a fost înzestrată de Mama Natură cu o mulţime de minunăţii, însă ne vom opri asupra masivului Matterhorn. Puţini sunt cei care au auzit despre acest pisc, dar sunt şi mai puţini cei care au reuşit să ajungă acolo. Matterhorn, aşa cum l-au botezat germanii, se află la graniţa dintre Elveţia şi Italia, iar piscul acestuia se înalţă la 4.478 de metri desura nivelului mării. „Piramida perfectă”, aşa cum a mai fost denumit, Matterhorn este atestat pentru prima dată într-o serie de documente din epoca medievală sub numele de “Mons Silvus”.